Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. III. Constituţia Sacrosanctum Concilium. 3. Ritul, semnul, simbolul
Iubiţi fraţi şi surori,
Continuând catehezele despre constituţia conciliară Sacrosanctum Concilium (SC), am dori să ne oprim pentru a reflecta asupra unora dintre elementele constitutive ale liturgiei sacre, cum ar fi ritul, semnul şi simbolul.
Conciliul al II-lea din Vatican, bazându-se pe valoroasa muncă a Mişcării liturgice, ne-a ajutat să redescoperim un adevăr foarte viu în conştiinţa Bisericii antice şi în învăţătura Părinţilor. Riturile liturgiei creştine nu sunt o înveşmântare exterioară a misterului sacramental, un set de ceremonii arbitrare, ci mai degrabă mijlocirea eclezială prin care darul divin ajunge la noi. Tocmai din acest motiv, Conciliul ne invită să înţelegem Mysterium fidei care se realizează în liturgie prin rituri şi rugăciuni (cf. SC, 48).
Ritul modelează acţiunea liturgică şi, prin ea, viaţa noastră, generând în noi o sensibilitate spirituală care ne permite să savurăm prezenţa lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Fireşte, acest lucru se întâmplă dacă nu rămânem străini sau spectatori tăcuţi (cf. ibid.) la liturgie, ci participăm la ea cu întregul nostru fiinţă – trup, minte şi inimă – în ascultare de porunca Domnului. Prin ritul sacru, suntem astfel formaţi să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, să mulţumim şi să adorăm, să împărtăşim fraternitatea şi comuniunea eclezială. Descoperim că suntem o adunare cu multe feţe, unită de aceeaşi credinţă.
Ritul ne angajează într-o secvenţă clar definită de gesturi şi de rugăciuni, care uneori pot intra în conflict cu tendinţa noastră individuală spre spontaneitate. Logica sa, însă, nu este de a constrânge libertatea în cadrul unor tipare. Dimpotrivă, cu sobrietatea solemnă a ritmurilor sale, ritul întrerupe activitatea frenetică, aducându-ne înapoi la esenţial. Descoperim astfel o altă dimensiune a acţiunii, neghidată de calcule productive, şi o altă experienţă a timpului şi spaţiului. În rit experimentăm o logică a generozităţii, găsim o pauză care regenerează inima, recunoaştem că suntem precedaţi de harul divin, învăţăm să trăim într-un ritm locuit de Duhul Sfânt.
Gramatica ritului este ţesută cu semnele şi simbolurile proprii liturgiei. În ea, aşa cum afirmă Conciliul, “sfinţirea omului este semnificată prin semne sensibile şi realizată într-un mod propriu fiecăruia dintre ele” (SC, 7). Catehismul Bisericii Catolice explorează valoarea acestor semne, amintind că “semnificaţia lor în opera creaţiei şi în cultura umană este evidenţiată în evenimentele Vechiului Legământ şi este pe deplin revelată în persoana şi lucrarea lui Cristos” (nr. 1145). Semnul apei este emblematic: de la originile creaţiei până la potop, de la traversarea Mării Roşii până la Iordan, până la apa care izvorăşte din coasta lui Cristos şi devine semn sacramental al scufundării în moartea şi învierea sa.
“Semn” şi “simbol” sunt termeni folosiţi adesea ca sinonimi. În realitate, un semn este simbolic atunci când este capabil să se refere nu numai la o idee, ci la un întreg sistem de semnificaţii şi valori. Astfel, de exemplu, când suntem stropiţi cu apă sfinţită, conştientizarea darului primit la Botez şi a angajamentului nostru pentru o viaţă nouă în Cristos este reînviată. În al doilea rând, simbolurile au un caracter esenţial practic, fiind în primul rând acţiuni: simple şi comune, cum ar fi îngenuncherea şi oferirea păcii, sau mai exigente, cum ar fi actele constitutive ale fiecărui sacrament. Mai presus de toate, simbolurile au o dimensiune performatoare şi transformatoare unică, atât faţă de elementele materiale care le compun, cât şi faţă de cei care intră în contact cu ele, generând un sentiment de apartenenţă, atingând inimile şi minţile şi inspirând relaţii ecleziale autentice.
În scrisoarea apostolică Desiderio desiravi, Papa Francisc, însuşindu-şi o declaraţie a lui Romano Guardini, a identificat “prima sarcină a lucrării de formare liturgică: omul trebuie să redevină capabil de simboluri” (nr. 44). Trebuie să ne lăsăm educaţi de riturile liturgiei, îngrijindu-ne de frumuseţea celebrărilor noastre cu fineţe şi fără arbitrar şi angajându-ne într-o mistagogie autentică. Experienţa unei liturgii vii şi evlavioase, însoţită de o cateheză mistagogică adecvată, este cea mai bună resursă pentru a trezi în fiecare acea deschidere către întâlnirea cu Dumnezeu care, în logica întrupării, nu se poate produce decât prin implicarea întregului om: duh, suflet şi trup (cf. 1Tes 5,23).
LEO PP. XIV
sursa: ercis.ro