Despre chemare pot fi spuse tot atâtea lucruri câte persoane sunt. Un Dumnezeu personal cheamă oameni unici. Se poate vedea aceasta şi din cele de mai jos.

BUCURIA UNEI CAFELE ÎMPĂRTĂȘITE

Unul dintre momentele cele mai frumoase din noviciat, de la care rămân mereu cu un gust dulce și mult dorit e cafeau de după prânz băută împreună cu toată comunitatea. Este un gest simplu, însă plin de sens, care-mi dă o adevărată bucurie a inimi.
Îmi aduc aminte cu emoții de prima cafea băută anul trecut, pe 2 octombrie, chiar în prima duminică din noviciat. O minunăție!!! Eram atât de uimit, încât acel prim gust nu-l voi uita niciodată. Mi-am dat seama că acea cafea e rezultatul unui delung proces de muncă îmbibat într-o răbdare personală și comunitară.
Primul an de noviciat, abia terminat, e ca o cafea de după prânz, de la care am rămas cu multe experiențe profonde, ajutându-mă să cresc în drumul meu și să pășesc cât mai bucuros în pelerinajul vieții mele.
Obsevând și învățând din practică, am înțeles că, cafeaua pentru a fi exceletă trebuie să aibă trei calități: ”fierbinte, ședută și pe degeaba” (n.t. ”scottente, sedente, per niente”).
Astfel și pentru mine, acest an a fost un timp ”fierbinte”, deoarece am trăit cu mare intensitate experințe adânci plecând de la Exercițiile Spirituale la pelerinajul ignațian, înfruntând chiar și provocările zilnice.
Este foarte important ca moka să fie lăsată la foc mic, pentru ca apa împreună cu zațul să se transforme într-o cafea ca la carte și astfel să devină bogată în frumusețe, parfum și savoare. Rodul acestor trăiri se maturizează în mine fără grabă, cu calm, la foc mic, dar foarte ”fierbinte”, pentru ca mai apoi să dau tot ce-i mai bun.
A doua calitate e ”ședută”. Acest an a fost un timp în care am pus stop anumitor obișnuințe, anumitor programe de viață personale, anumitor activități dinainte, pentru a gusta cât mai mult din darurile pe care Dumnezeu mi le dăruiește în fiecare zi; cum ar fi: bucuria momentelor de împătășire în timp de sărbătoare, cât și de muncă comunitară, bucuria care vine de la o privire de încredere sau a unei îmbrățișare încurăjătoare.
În sfârșit, ultima calitate, care m-a mișcat și mă mișcă cel mai mult este ”pe degeaba”, ceea ce vrea să zică: gratis. Cea mai bună cafea e aceea care vine preparată cu o inimă plină de iubire și de gratuitate. Da, este iubirea care se manifestă în mod concret de a fi lângă moka de cafea și de a avea ochii deschiși pentru a nu se afuma.
În acest an, gratuitatea din partea lui Isus este inestimabilă, deoarece mi-am dat seama că nu este o gratuitate ieftină sau la jumătate de preț, ci are un preț întreg, prețul crucii.
Deja al doilea an de noviciat a început, iar odată cu acesta continuă și desfășurarea muncii pentru cafeaua excelență a vieții mele, adică pentru magis-ul vieții mele.

Cornel Barna (novice anul II)

O discuție neașteptată.
pagină de jurnal

18 ianuarie 2014: o după amiază ploioasă dintr-o iarnă de la Roma. Împreună cu un coleg de la Colegiul Pontifical Pio Romeno merg să vorbesc cu un iezuit – profesorul său – care are în grijă Casa Balthasar de pe Via Nomentana: o casă de discernământ spiritual și de studiu. Intenția mea este aceea de a face luna de exerciții spirituale, – care în opinia mea – îmi poate arăta unde mă găsesc cu alegerile mele de viață, cu dorința mea de a fi preot și chiar muzician. De ceva vreme mă simt dezorientat, de aceea am nevoie de a întrezări o stradă pentru viața mea.
Întâlnirea cu preotul iezuit vine pe neașteptate, deoarece vorbindu-i de viața mea și de exercițiile spirituale făcute cu mai bine de zece ani în urmă – foarte puternice, dar fără o decizie fermă – acesta îmi cere să încep imediat luna de exerciții, spunându-mi:
– Nu există vocații tardive, doar întârziere în a răspunde…
Luat prin surprindere, răspunsul meu este negativ, dar cuvintele sale nu mai reușesc să mi le scot din minte: acestea continuă să răsune în mine, cerând un răspuns, dar rezistența și frica mea răspund cu putere: nu-i posibil să mă gândesc la așa ceva, pentru că nu sunt persoana potrivită pentru un asemenea drum, și-apoi n-are sens să mă stresez, pentru că nu voi fi acceptat niciodată de către iezuiți într-un program vocațional…
Chiar și așa continuu să simt în mine dorința de a face exercițiile spirituale: de aceea vorbesc cu confesorul meu – și el un iezuit! – care se oferă să îmi dea el exercițiile în viața de fiecare zi (EVO); dat fiind faptul că niciunul dintre noi nu dispunea de o lună de zile întreagă pentru luna ignațiană, exercițiile în viața de fiecare zi îmi oferă îmediat posibilitatea de a mă urni din imobilismul meu, începând să citesc cu răbdare și încredere semnele timpurilor.
Într-un context în care Arhiepiscopul Major – superiorul meu – amână în mod sistematic ziua hirotonirii mele, iar specializarea mea în compoziție – în care m-am refugiat – pare că nu se mai termină niciodată, exercițiile îmi dau acel Magis pentru viața mea: a avea curajul de a risca. Cu o asemenea provocare înainte încep să să am ochi pentru a vedea binele primit și mai ales cât de important poate fi exemplul altora în viața mea, în special pentru viața interioară: îmi amintesc cu bucurie de prezența – uneori tăcută – a unui părinte iezuit care în timpul studiilor mele de la Roma m-a îndrumat: un exemplu de umanitate, de disponibilitate și de curaj.
Încep să-mi dau seama că interacționez cu diferiți iezuiți, iar experiența cu ei nu mă poate lăsa indiferent. Starea sufletească din timpul exercițiilor este de pace și de o mare disponibilitate, de aceea îmi exprim pentru prima dată dorința, de a de a fi iezuit «pronto a fare il salto»: la început cu doi iezuiți ce-i cunoșteam la Roma, iar mai apoi cu Superiorul Regional din România, care mă acceptă ca și candidat.
29 iunie 2014: Viboldone, abația benedictină de lângă Milano. În timpul Sfintei Liturghii, psalmul responsorial mă impresionează foarte tare, nu atât pentru melodia interpretată cu atâta eleganță și devoțiune de către surori, cât mai ales pentru textul Psalmului 33 care a rezonat cu viața mea:
«Il Signore mi ha liberato da ogni paura: Domnul m-a eliberat de orice frică», un moment de profundă pace și de consolare.
Întorcându-mă în România încep experiența de discernământ vocațional ca și candidat, participând la diferite activități ale iezuiților români: exerciții spirituale în munți, întâlnirea tinerilor de spiritualitate ignațiană (Magis), voluntariatul cu cei săraci, cu refugiați, în același timp finalizând și lucrarea de master în compoziție la Institutul Pontifical de Muzică Sacră de la Roma. La examenul final, unul dintre profesori îmi spune:
De ce te duci la ei? Iezuitul nu cântă…
Au fost momente luminoase, dar și de încercare, altele de deschidere și altele de renunțări, care până la urmă m-au condus către admiterea în noviciat din partea Superiorului Regional din România.
1 octombrie 2016: împreună cu Cornel ajungem la Genova în Noviciatul Societății lui Isus pentru a începe aventura mult dorită: o aventură cu mine însumi pentru ceilalți… și când mă gândesc că totul a început de la o simplă, dar providențială discuție…

Andrei Roman (în fotografia de mai jos, rândul întâi, al doilea)

Curajul de a risca

Dacă în urmă cu 3-4 ani, cineva mi-ar fi spus că voi intra în noviciatul Societății lui Isus, cu sicuranță aș fi răspuns: ”Ești nebun! Eu voi fi un foarte bun franciscan!” Dar să o luăm în ordine!
Aventura vieții mele începe acum 27 de ani. Singurul fiu la părinți, abia născut, eram micuț și bolnăvicios, însă deja plin de viață și dornic de a înfrunta cu mult curaj provocările vieții. Eram un copil energic și comunicativ. Mediul înconjurător de la țară, unde mi-am petrecut copilăria, era propice pentru a decoperi o lume în care orice lucru prinde viață și se umanizează în ochii mei. Fără să-mi dau seama, calul bunicului devine animalul meu preferat. Călărind se naște în mine dorința de a-mi lărgi orizonturile și de a călători în jurul lumii. Am crescut într-o familie creștină, în care exemplul mamei mele a fost fundamental în a mă ruga, în a studia și în a trăi respectuos. Aproprierea mea de Biserică, mă ajută să fac o primă alegere, aceea de a intra la liceul franciscan din Roman.
Astfel, odată ce lumea imaginară de la sat a început se dizolve am îmbrățișat realitatea orașului, în care nu sosesc călărind, ci în mașină. Visul meu de a descoperi universul, prinde culoare în acest loc, unde pentru prima cred că m-am apropiat mult mai profund de Cuvântul lui Dumnezeu. Cu trecerea timpului, încep să simt mult mai puternic chemarea din partea lui Isus la viața consacrată, împiedicată însă de îndoieli și frici specifice unui tânar de 18 ani. ”Cine sunt? Care este sensul vieții mele?”: acestea erau preocupările mele. Deși nu eram pe deplin sigur, intru în postulandatul franciscan, de unde doar după câteva luni voi ieși cu certitudinea că nu mă voi mai îndrepta niciodată spre viața religioasă.
Mă arunc cu entuziasm într-o lume nouă, visând la o carieră de psiholog. Între timp lucrez într-o tâmplărie pentru a câștiga destul pentru a mă întreține la facultate.
Trei evenimente neașteptate mă fac să-mi schimb radical perspectiva. Primul e întâlnirea întâmplătoare cu un bețiv în discotecă. Fără să-i spun nimic, mi se adresează: ”Ascultă, psihologul ia bani, preotul nu!” Sunt cuvinte care mi s-au imprimat în inimă! Al doilea eveniment are loc în aceiași discotecă. La un moment dat, fără să stau prea mult pe gânduri, mă întreb: ”Ce anume caut eu aici? Dar eu pot dă dau mai mult, pot să fac mai mult!” Un fulger pe cerul senin! Ultimul episod se desfășoară în timpul unei celebrări euharistice din tabăra de vară al copiilor: ”Gratis ați primit, gratis să dați!” În lăuntrul meu am spus: DA! Aceste cuvinte mă fac să văd adevărata mea dorință: de a-mi da viața în mod gratuit, deoarece lucrul cel mai măreț pe care pot să-l ofer este propria mea viață.
Așadar, cu un spirit nou, reiau drumul către viața consacrată. Mă pun în mișcare cu mare entuziasm să descopăr cât mai mult carisma Sfântului Francisc de Assisi, iar în același timp mă arunc în studiul filosofiei. Timp de 3 ani, filosofia devine un mijloc de a mă maturiza și de a conștientiza cât de minunată este persoana umană. Ca un nebun, imediat mă îndrăgostesc de anumite cărți, prima dintre toate este ”Confesiuni” de Sfântul Augustin. Acestea mă ajută să tratez cu multă atenție diverse aspecte ale vieții mele.
Iată că, ajunge momentul în care cer să fiu primit în noviciatul franciscan, ferm convins că voi face parte din Ordin. Însă nu se întâmplă așa. După acest eșec, mă decid să fac exerciții spirituale. La îndemnul unui preot franciscan, merg la Ghimeș să fac exercițiile de 8 zile cu iezuiții. Fără să știu nimic despre Sfântul Ignațiu de Loyola sau de Societatea lui Isus din România, se naște în mine dorința de a cunoaște mai bine această carismă. Particip la exerciții iar mai apoi cer să intru în noviciat.
În timpul celor 2 ani de candidatură am trăit cu entuziasm alături de frații și preoții iezuiți din Cluj și București, am avut ocazia să gust din bucuriile și dificultățile muncii sociale atât la Hosman împreună cu cei de la Asociația Elijah cât și la Voluntari cu tinerii de la Don Orione. În acestă perioadă îmi dau seama că acea dorință de a-mi largi orizonturile, pe care o aveam de copil, devine realitate odată cu întâlnirea Societății lui Isus. Călătoria către un univers mai vast continuă cu sosirea mea la noviciatul din Genova. De acestă dată însă n-am ajuns nici călare pe cal, nici cu mașina, ci zburând… cu avionul…

Cornel Barna (în fotografia de mai sus, în primul rând, al patrulea)

Ambrozie

Mă numesc Ambrozie, am 25 de ani și sunt din zona Bacăului. Ca să mă prezint aș putea spune că sunt o persoană plină de viață, veselă și plină de surprize. De mic  doream să devin preot și pentru a-mi urma dorința, la vârsta de 14 ani am ales să urmez liceul teologic, trăind o experiență de formare în seminarul fraților capucini, timp de trei ani. Am plecat din seminar, nefiind convins că aceasta ar fi vocația mea. După terminarea liceului m-am înscris la Facultatea de Teologie și Asistență Socială din Bucuresti. În această perioadă i-am întâlnit pe iezuiții din Bucuresti și am început să frecventez grupul de rugăciune Claudianum din această comunitate. Astfel m-am apropiat de ei și de modul lor de a fi.  Am absolvit facultatea în 2012 și intentionam să iau o decizie în ceea ce privește drumul pe care urma să merg. Așadar, facând pentru prima dată Exercițiile Spirituale, a reapărut în mine dorința de a-l urma pe Cristos. În timp ce mă gândeam și visam aceste lucruri, am descoperit că această dorință creștea treptat. Astfel, după exercitii, am împărtășit aceste gânduri cu unul dintre preoții iezuiți, care mi-a propus un parcurs vocațional, să văd mai în de aproape ce vrea Domnul de la mine. În luna Octombrie am început discernământul (timp de rugăciune, confruntare, reflexie și îndrumare spirituală) și astfel am început să locuiesc în comunitate împreună cu ei. În perioada, în care am fost candidat pentru a intra în Societatea lui Isus, însoțit de îndrumătorul meu spiritual, recitind trecutul meu am început să descopăr diferite lucruri și calități personale. O parte din aceste descoperiri mi-au confirmat convingerea că sunt chemat să-l servesc pe Cristos. Așadar, exprimându-mi dorințele părintelui meu spiritual, împreună cu el, am decis să merg pe drumul către preoție. Astfel in Octombrie 2013, am intrat în noviciat și de atunci  “iată-mă aici!”

Ambrozie Mengheriș

Pentru a istorisi câte ceva din povestea vietii mele, aș începe cu perioada liceului, când în timpul liber mai dădeam o mână de ajutor, împreună cu niște prieteni, Asociației Yana (You Are Not Alone). Ajutam la lecții diferiți băieți, care proveneau din familii destrămate sau cu situații precare. Această experiență m-a atins profund. Am înteles că nu sunt singur: văzând acei băieți în dificultate, mă întrebam ce să fac, cum aș putea să-i ajut mai mult. În această perioadă am simțit puternic dorința de a mă implica concret în viața socială. M-am adresat iezuiților, de altfel foarte implicați în acest sector, și astfel am început să-i frecventez. Această întâlnire a fost fundamentală.

Continuam însă să nu țin cont de asta și să amân. Cu cât trăiam mai aproape de iezuiți, cu atât simțeam că acel drum era comun cu al lor.

Am prins curaj, și am început să vorbesc de ceea ce se întâmpla în inima mea.

Recitind istoria mea, însoțit de îndrumătorul meu spiritual, am putut observa cum Dumnezeu orientase spre El dorința mea de a-i ajuta pe ceilalți, de a vorbi despre greutățile lor, de a trăi împreună cu ei speranțele pe drumul Societății lui Isus.

Alexandru

În acea perioadă mă simțeam un creștin comun: mergeam la liturghie în fiecare duminică, dar nu mă interesa ceva mai mult.

Ajuns student la inginerie cadastrală și topografică, mutându-mă la Bucuresti am decis să-i frecventez mai des pe iezuiți. La scurt timp după aceea am cunoscut SAMR (Serviciul de Ajutor Maltez Român) cu care am început să colaborez.

În anul 2012 am făcut pentru prima dată Exercițiile Spirituale la Ghimes: primele 2 săptămâni din luna ignațiană. Acolo, pentru prima oară în viața mea, am simțit că l-am întâlnit pe Dumnezeu. Nu eram obișnuit să mă rog și descoperirea Lui, necunoscut până atunci, m-a minunat mult. Mă simțeam schimbat, și mă întrebam: doresc într-adevăr să-i ajut pe ceilalți? Ce legătură are asta cu El? Ce îmi cere să fac?

Îmi era frică și în următoarele luni am încercat să nu dau prea multă importanță acestei experiențe, reluându-mi viața mea obișnuită.

M-am apropiat din nou de iezuiti: în fiecare joi seara participam la “Meditarea Cuvântului”, urmată de liturghie. În anul 2013 am completat celelalte două săptămâni din luna ignațiană. Îndoielile mele începuseră în sfârșit să dispară. Se născuse în mine dorința de a deveni iezuit. Deși eram aveam prietenă, am simțit nevoia să aprofundez relația mea cu Dumnezeu urmând acest drum. Am mers să locuiesc la iezuiții din Bucuresti, ca simplu student universitar.

De câțiva ani buni participam la Tabăra de la Larguta (inițiativă Yana în colaborare cu iezuiții) eram implicat și în organizarea “Zilelor ignațiene ale tineretului – Magis”.

Ceea ce mișca inima mea era dorința de a da și altora din ceea ce am primit și continuam să primesc.

Acel Dumnezeu pe care îl cunoscusem în timpul “Exercitiilor Spirituale” se manifesta în fața mea prin figuri și întâlniri neașteptate.

Când mă gândeam la alegerea de facut, în inima mea deja răsuna răspunsul.

Continuam însă să nu țin cont de asta și să amân. Cu cât trăiam mai aproape de iezuiți, cu atât simțeam că acel drum era comun cu al lor.

Am prins curaj, și am început să vorbesc de ceea ce se întâmpla în inima mea.

Recitind istoria mea, însoțit de îndrumătorul meu spiritual, am putut observa cum Dumnezeu orientase spre El dorința mea de a-i ajuta pe ceilalți, de a vorbi despre greutățile lor, de a trăi împreună cu ei speranțele pe drumul Societății lui Isus.

Alexandru-Ionuț Duma

Sunt întâiul născut dintre cei trei fii ai părinților, am crescut într-o familie practicantă iar chemarea la viața consacrată începe cu momentul în care o mătușă, persoană consacrată, îmi propune să mă rog zilnic pentru intenția de a deveni preot. Ideea suna foarte bine la vârsta fragedă a copilăriei, însă cu trecerea timpului această perspectivă începea să dispară.

În timpul primilor doi ani de liceu am început să-mi dau seama că îmi doream ceva mai mult și mai bun de la viață. La aceasta cred că m-a ajutat și faptul că timp de doi ani am făcut parte din grupul cercetașilor din parohie, unde am trăit alături de oameni deosebiți. După câteva dicuții cu preoții din parohie, am decis să mă transfer la seminarul-liceal din Bacău, unde am început să simt dorința de a trăi o viață comunitară, în care să trăiesc o legătură mai personală cu Dumnezeu, dar nu i-am dat prea mare importanță.

După liceu am fost admis la Seminarul Mare din Iași unde, în timpul celor doi ani petrecuți acolo, latura misionară al vocației mele a început să prindă culoare. Dorința de a trăi o viață contemplativă într-o mănăstire parcă se lua la întrecere cu dorința de a trăi evanghelia în mijlocul oamenilor.

Provocat de exemplul papei Francisc și cuvintele sale despre imaginea Bisericii și a preotului, ajutat de discuțiile avute cu părintele spiritual și inspirat de Exercițiile Spirituale ignațiene, am decis să iau în serios dorința de a intra Societatea lui Isus.

Timp de un an am trăit în comunitățile iezuiților din țară, m-am apropiat de stilul lor de viață, am muncit și m-am rugat împreună cu ei, am învățat să trăiesc mai liber și mai responsabil, am început să mă cunosc mai bine, discernând astfel felul în care Dumnezeu este prezent și lucrează în viața mea. Astfel am simțit că dorința de a deveni iezuit este aceeași cu dorința de a-L căuta și de a-L găsi pe Dumnezeu în toate.

Pentru a da viață acestei dorințe am fost trimis la noviciatul din Genova, o casă mare, undeva pe culmile dealurilor, de unde panorama îți permite admiri centrul istoric al orașului, portul și uneori chiar și alpii Franței. Aici am fost întâmpinat cu zâmbete largi și multă voie bună, fapt la care colegii români din anul doi și-au adus aportul în mod considerabil.

Am început primul an alături de alți 10 novici: un maltez și nouă italieni. După cele 3 zile de reculegere care au marcat începutul propriu-zis al noviciatului, fiecare a fost numit responsabil pentru una dintre activitățile de fiecare zi inerente vieții de comunitate. Poate datorită fizicului mai “atlet” și spiritului vigilent mi-a fost încredințată organizarea activităților în aer liber, adică a efortului fizic, care pentru unii dintre colegi este încă o activitate barbară; de asemenea, ca să nu uităm să ne întoarcem la programul din casă, am fost uns și clopotar. Tot în timpul liber, o dată pe săptămână mă întâlnesc cu un grup de adolescenți din Acțiunea Catolică, într-o parohie din oraș.

În timpul celor doi ani de noviciat, care reprezintă prima etapă a formării oricărui iezuit, fiecare novice trăiește 6 experiențe majore. Prima dintre toate este luna de Exerciții Spirituale ale sf. Ignațiu de Loyola, experiență ce am început-o cu mari emoții, multe dorințe și așteptări pe 9 ianuarie a.c. și am încheiat-o exact după 35 de zile, pe 13 februarie. O experiență trăită alături de 10 colegi (9 italieni și un maltez) și sub călăuzirea părintelui maestru.

Chiar dacă făcusem înainte de două ori cele 8 zile de exerciții ignațiene, recunosc faptul că mi-era și teamă: teamă de cele 5 săptămâni de silentium ce urmau să vină, teamă de necunoscut dar și de noutatea ce-o putea aduce în viața mea meditarea Cuvântului Său.

Acum, la sfârșitul acestui timp, îmi dau seama că experiența Exercițiilor m-a făcut să caut și să iubesc acea liniște care-mi permite ascultarea Cuvântului Său pentru mine în contextul de față, în acel „astăzi” permanent al lui Dumnezeu. În plus, m-a făcut să văd că atât experiența „noului” cât și a necunoscutului de care mi-e frică mă poartă încet încet spre adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, cea care cere renunțarea la imaginea unui ,,dumnezeu de purtat și de ascuns în buzunar”, care este invocat doar în caz de pericol major, precum și la cunoașterea de mine însumi. Dar asta nu a fost așa de simplu pe cât pare, deoarece omului îi este frică de realitate pentru că trebuie să renunțe la iluzii, la toate structurile fundamentate de-a lungul timpului pe baza acestora, iar eu am experimentat pe propria piele aceste cuvinte destul de dure spuse de Anthony de Mello.

Nu a fost simplu să renunț la imaginile greșite despre mine însumi și despre Dumnezeu, care îmi dădeau o anumită siguranță iluzorie, la fel ca și ,,oalele cu carne” din Egipt pentru evrei. Dar încet, încet am început să mă expun la experiența noului, să mă
descotorosesc de siguranțele ce mă țineau sclav și să trăiesc experiența credinței; iar toate acestea numai cu ajutorul Cuvântului Său, al consolațiilor ce mi le-a dăruit, al dezolațiilor ce le-a permis spre creșterea mea, cu ajutorul maestrului ce a urmărit de aproape relația mea cu El, dar și cu sprijinul discret al colegilor. Așa am făcut un pas important de la iluzie la realitate și am experimentat o libertate nemaiîntâlnită până acum: libertate ce începe atunci când accepți că e nevoie să te golești de tine însuți și să-I lași spațiu Lui.

Dostoievski spune că viața este lupta dintre diavol și Dumnezeu iar cîmpul de bătălie este sufletul meu. O luptă a fost și experiența mea, una destul de intensă între mine și mine însumi, între mine și imaginile greșite despre Dumnezeu, între adevărata dorință de libertate și siguranța iluzorie dată de afectele dezordonate. O luptă ce nu s-a încheiat și care va dura pentru toată viața.

Acum am făcut un pas important, dar convertirea continuă. Însă știu că doar alegând partea adevărului, care nu poate fi decât cea a Tatălui care mă acceptă așa cum sunt și mă iubește împreună cu slăbiciunile mele, pot înainte spre libertate și trăi cotidianitatea vieții.

Eduard Mădălin Mărtinaș