Construcţia Centrului Manresa şi a Noviciatului se înscrie în tradiţia prezenţei de mai multe veacuri a Societăţii lui Isus pe teritoriul României de astăzi, însă se vrea în acelaşi timp o deschidere înspre veşnica noutate pe care Biserica o zideşte sub acţiunea Spiritului Sfânt şi cu participarea oamenilor de bună credinţă.
Societatea lui Isus a fost prezentă aici încă aproape de la începuturile sale, mai precis din 1579, când Ştefan Bathory, principe catolic al Transilvaniei, i-a dorit pe iezuiţi în principatul său pentru a face faţă expansiunii protestante, calvine şi unitariene. Activitatea iezuiţilor debutează la Cluj odată cu deschiderea unui colegiu ce va deveni ulterior o Academie, de unde îşi trage originile Universitatea din Cluj. De aici se va extinde într-o primă fază, prin reşedinţe şi colegii, în mai multe oraşe importante din Transilvania precum: Sibiu, Alba Iulia, Oradea, Odorheiu Secuiesc, iar mai târziu în alte localităţi: Satu Mare, Baia Mare, Iaşi-Cotnari, Bucureşti, Cernăuţi, Toteşti.
Prezenţa Societăţii lui Isus în Transilvania, ca de altfel şi în celelalte teritorii ale României de astăzi, nu a fost una liniştită, ci mai degrabă marcată de conflicte şi deseori urmată de expulzări şi de confiscarea bunurilor de către cei aflaţi la putere. De cele mai multe ori permanenţa ei a fost legată de profesiunea de credinţă a principilor Transilvaniei. În această perioadă de conflicte etnice şi religioase şi-a desfăşurat activitatea până la jertfa supremă patronul provinciei noastre, Ştefan Pongrácz, născut la Vinţu de Jos şi mort martir la Kosice în ziua de 7 septembrie 1619.
Activitatea pastorală a iezuiţilor, concretizată în special în colegii, misiuni populare, predicare şi îndrumare spirituală, avea ca scop să învingă ignoranţa religioasă, să întărească credinţa catolicilor şi să-i responsabilizeze potrivit criteriilor Evangheliei pe cei aflaţi la domnie. Pe plan confesional, Societatea lui Isus s-a luptat cu toată energia împotriva expansiunii calvinismului şi a colaborat la naşterea Bisericii Greco-Catolice.
Societatea lui Isus din România de la începutul secolului al XX-lea era compusă din iezuiţi români şi maghiari, romano şi greco-catolici, la care se adaugă prezenţa iezuiţilor din alte ţări – polonezi, belgieni, spanioli, germani. Venirea comunismului a însemnat expulzarea aproape în totalitate a iezuiţilor străini din România, în timp ce ceilalţi au fost întemniţaţi ori ţinuţi vreme de şapte ani sub supraveghere în mănăstirea franciscană de la Gherla.
Pentru majoritatea persoanelor consacrate rămase credincioase principiilor creştine a fost un timp de interiorizare a credinţei lor, dar şi de mari năzuinţe. Acesta a fost cazul P. Puni, dar şi al mai multor episcopi şi preoţi care au ţinut să-şi transforme dorinţa lor de a face bine – încătuşată din exterior – în mari proiecte de revigorare a Bisericii şi de ajutorarea credincioşilor.
Astfel, P. Puni, încă de la prima venire a Superiorului General al Iezuiţilor în România, în noiembrie 1990, i-a prezentat acestuia proiectul unei Case de Exerciţii Spirituale cu scopul de a contribui la renaşterea vieţii spirituale a creştinilor din România, indiferent de confesiunile religioase. Cealaltă preocupare a P. Puni a fost aceea de a găsi sau construi o casă unde să poată deschide Noviciatul, pentru a-i putea primi pe numeroşii tineri pe care multă vreme fusese nevoit să-i refuze din cauza imposibilităţii de a le asigura o formare adevărată, precum şi pe cei care îi prevăzuse că vor cere ulterior intrarea în Societate.
Doisprezece ani mai târziu, acest vis a fost împlinit la Cluj.