Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. III. Constituţia Sacrosanctum Concilium. 2. Reforma liturgiei: tradiţie şi dezvoltare
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
În enciclica Mediator Dei, venerabilul Pius al XII-lea a scris că “Biserica este un organism viu şi, prin urmare, chiar şi în ceea ce priveşte sacra liturgie, păstrând integritatea învăţăturii sale, ea creşte şi se dezvoltă, adaptându-se şi conformându-se circumstanţelor şi nevoilor care apar în decursul timpului” (I, V).
În deplină continuitate cu acest principiu, Conciliul al II-lea din Vatican, în preambulul constituţiei Sacrosanctum Concilium (SC), recunoaşte că “are şi datoria de a se ocupa în mod special de reforma şi promovarea liturgiei” (nr. 1). Sesiunea conciliului fusese convocată, de fapt, cu scopul “de a propune creşterea necondiţionată a vieţii creştine în rândul credincioşilor, mai buna adaptare la necesităţile epocii noastre a acelor instituţii care sunt supuse schimbărilor, favorizarea a tot ceea ce poate contribui la unirea tuturor celor care cred în Cristos şi întărirea a tot ceea ce duce la chemarea tuturor oamenilor în sânul Bisericii” (ibid.).
În acel moment al istoriei, exista o nevoie puternică de reînnoire a formelor rituale prin care Biserica realizase timp de secole glorificarea lui Dumnezeu şi sfinţirea poporului creştin. Datorită Mişcării liturgice, se maturizase convingerea, exprimată ulterior de Sfântul Ioan Paul al II-lea, că “există o legătură foarte strânsă şi organică între reînnoirea liturgiei şi reînnoirea întregii vieţi a Bisericii. Biserica nu numai că acţionează, ci se şi exprimă în liturgie şi din liturgie îşi trage puterea pentru viaţă” (Dominicae Cenae, 13).
Pentru a favoriza accesul credincioşilor la bogăţia darurilor harului împărtăşite de sacra liturgie, constituţia Sacrosanctum Concilium indică astfel, cu o formulă foarte eficientă, direcţia de urmat: “păstrarea tradiţiei sănătoase şi deschiderea către progresul legitim” (SC, 23).
Papa Benedict al XVI-lea a surprins în această declaraţie de intenţie “programul de reformă” al părinţilor conciliari, “în echilibru cu marea tradiţie liturgică a trecutului şi a viitorului”, observând cum “tradiţia şi progresul sunt adesea puse în contrast stângaci”, în timp ce “în realitate, cele două concepte se completează reciproc: tradiţia însăşi include cumva progresul. Ca şi cum ar spune că râul tradiţiei poartă în sine şi izvorul său şi tinde spre gura sa” (Discurs adresat participanţilor la Conferinţa cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a înfiinţării Institutului Liturgic Pontifical Sant’Anselmo, 6 mai 2011).
Conciliul afirmă legitimitatea acestui progres, înrădăcinat în Tradiţia autentică, distingând în cadrul liturgiei “o parte neschimbătoare, instituită de Dumnezeu”, din “părţi supuse schimbării, care, în decursul timpului, pot, sau chiar trebuie, să se varieze, dacă în ele au pătruns elemente ce corespund mai puţin naturii intime a liturgiei sau dacă respectivele părţi au ajuns să devină mai puţin adecvate” (SC, 21). Schimbări de acest fel au avut loc constant de-a lungul secolelor pentru a permite credincioşilor să participe în mod rodnic, prin acţiuni rituale, la Misterul pascal al lui Cristos, fundamentul credinţei creştine. Cultul Bisericii s-a “întrupat” aşadar în formele culturale ale fiecărei epoci şi a fost capabil să le influenţeze şi chiar să le transforme. Liturgia a fost astfel, timp de secole, un motor al evanghelizării. Astăzi, această energie trebuie reînnoită în continuitate cu tradiţia catolică autentică şi vie, adică conform unei dinamici menite să-i introducă pe credincioşi în plinătatea adevărului.
Prin urmare, este de înţeles de ce părinţii conciliari au recomandat ca revizuirea riturilor, atunci când corespunde “unui beneficiu adevărat şi dovedit al Bisericii”, să fie întotdeauna realizată “cu grijă ca forme noi să crească într-un fel organic din cele existente” (SC, 23). Pentru binele întregii Biserici, fiecare reformă trebuie să fie întotdeauna “precedată de o atentă cercetare teologică, istorică şi pastorală” (ibid.). Magisteriul conciliar, în acest fel, ne invită să evităm dezorientarea în rândul credincioşilor, descurajând pe cineva să adauge, să elimine sau să modifice ceva în materie liturgică din proprie iniţiativă (cf. SC, 22). Progresul evocat de constituţia conciliară nu compromite în niciun fel comuniunea eclezială: dimpotrivă, intenţionează să o confirme şi să o promoveze.
De aceea, îi îndemn pe toţi cei chemaţi să pregătească celebrarea misterelor divine, în special pe preoţii care exercită slujirea prezidării liturgice, să păstreze întotdeauna acel respect faţă de textele şi rânduielile liturgiei care izvorăşte dintr-o atitudine interioară de disponibilitate şi încredere în Dumnezeu, demonstrând umilinţă în faţa măreţiei sale şi fidelitate sinceră faţă de comuniunea eclezială.
LEO PP. XIV
sursa: ercis.ro