Salut adresat Sanctităţii Sale Aram I, catholicos de Cilicia
Sunt foarte încântat să-l primesc pe Sanctitatea Sa Aram I, catholicos de Cilicia al Bisericii Apostolice Armene, împreună cu distinsa delegaţie care îl însoţeşte. Această vizită fraternă reprezintă o oportunitate importantă de a consolida legăturile de unitate care există deja între noi, pe măsură ce ne apropiem de deplina comuniune între Bisericile noastre.
(În engleză) Sanctitatea Voastră, în aceste zile în care ne pregătim pentru Rusalii, invoc harul Duhului Sfânt asupra pelerinajului dumneavoastră la mormintele apostolilor Petru şi Paul şi îi invit pe toţi cei prezenţi să se roage cu fervoare Domnului pentru ca vizita şi întâlnirile dumneavoastră să constituie un pas suplimentar pe calea spre deplina unitate. Să ne rugăm şi pentru pacea în Liban şi Orientul Mijlociu, din nou sfâşiate de violenţă şi război.
Sanctitatea Voastră, doresc să-mi exprim recunoştinţa deosebită pentru angajarea dumneavoastră personal constantă faţă de ecumenism, în special faţă de dialogul teologic internaţional dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe Orientale.
Bun venit, Sanctitatea Voastră, dragi episcopi şi dragi prieteni! Împreună, să invocăm mijlocirea Sfântului Grigore Iluminătorul, a Sfântului Grigore de Nareg, a Sfântului Nerses cel Milostiv şi, mai presus de toate, a Fecioarei Născătoare de Dumnezeu, pentru ca să ne lumineze calea spre plinătatea acelei unităţi pe care o dorim cu toţii.
________________________
Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. III. Constituţia Sacrosanctum Concilium. 1. Liturgia în misterul Bisericii
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Astăzi începem o serie de cateheze despre primul document promulgat de Conciliul al II-lea din Vatican II: Constituţia despre liturgia sacră, Sacrosanctum Concilium (SC).
În elaborarea acestei constituţii, părinţii conciliari au căutat nu numai să întreprindă o reformă a riturilor, ci şi să conducă Biserica la contemplarea şi aprofundarea legăturii vii care o constituie şi o uneşte: misterul lui Cristos. Liturgia, de fapt, atinge însăşi inima acestui mister: este în acelaşi timp spaţiul, timpul şi contextul în care Biserica primeşte însăşi viaţa sa de la Cristos. În liturgie, de fapt, “se împlineşte lucrarea răscumpărării noastre” (SC, 2), făcându-ne o descendenţă aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor luat în stăpânire de Dumnezeu (cf. 1Pt 2,9).
Aşa cum demonstrează tripla reînnoire – biblică, patristică şi liturgică – care a străbătut Biserica în secolul al XX-lea, Misterul în cauză nu desemnează o realitate obscură, ci planul mântuitor al lui Dumnezeu, ascuns din veşnicie şi revelat în Cristos, conform afirmaţiei Sfântului Paul (cf. Ef 3,3-6). Iată, aşadar, Misterul creştin: evenimentul pascal, adică pătimirea, moartea, învierea şi glorificarea lui Cristos, care ni se face prezent sacramental tocmai în liturgie, astfel încât de fiecare dată când participăm la adunarea reunită “în numele său” (Mt 18,20), suntem cufundaţi în acest Mister.
Cristos însuşi este principiul interior al misterului Bisericii, poporul sfânt al lui Dumnezeu, născut din coasta sa străpunsă pe cruce. În liturgia sacră, prin puterea Duhului său, el continuă să acţioneze. El sfinţeşte şi asociază Biserica, mireasa sa, la ofranda sa către Tatăl. El îşi exercită preoţia absolut unică, el care este prezent în Cuvântul proclamat, în sacramente, în slujitorii care celebrează, în comunitatea adunată şi, în gradul suprem, în Euharistie (cf. SC, 7). Astfel, potrivit sfântului Augustin (cf. Serm., 277), celebrând Euharistia, Biserica “primeşte Trupul Domnului şi devine ceea ce primeşte”: devine Trupul lui Cristos, “lăcaş al lui Dumnezeu prin Duhul” (Ef 2,22). Aceasta este “lucrarea răscumpărării noastre”, care ne configurează cu Cristos şi ne zideşte în comuniune.
În liturgia sacră, această comuniune se realizează “prin rituri şi rugăciuni” (SC, 48). Ritualitatea Bisericii exprimă credinţa sa – conform celebrei zicale lex orandi, lex credendi – şi, în acelaşi timp, plăsmuieşte identitatea eclezială: Cuvântul proclamat, celebrarea sacramentului, gesturile, tăcerile, spaţiul, toate acestea reprezintă şi dau formă poporului convocat de Tatăl, Trup al lui Cristos, Templu al Duhului Sfânt. Fiecare celebrare devine astfel o adevărată epifanie a Bisericii în rugăciune, aşa cum a amintit Sfântul Ioan Paul al II-lea (Scrisoarea apostolică Vicesimus quintus annus, 9).
Dacă liturgia este în slujba misterului lui Cristos, este de înţeles de ce a fost definită drept “culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi izvorul din care emană toată puterea ei” (SC, 10). Este adevărat că acţiunea Bisericii nu se limitează numai la liturgie, totuşi toate activităţile sale (predicarea, slujirea săracilor, însoţirea realităţilor umane) converg spre această “culme”. În sens invers, liturgia îi susţine pe credincioşi, cufundându-i mereu din nou în Paştele Domnului şi, de aceea, prin proclamarea Cuvântului, celebrarea sacramentelor şi rugăciunea comună, aceştia sunt reîmprospătaţi, încurajaţi şi reînnoiţi în angajarea lor de credinţă şi în misiunea lor. Cu alte cuvinte, participarea credincioşilor la acţiunea liturgică este în acelaşi timp “interioară” şi “exterioară”.
Aceasta înseamnă şi că este chemată să se desfăşoare concret în viaţa cotidiană, într-o dinamică etică şi spirituală, astfel încât liturgia celebrată să se traducă în viaţă şi să solicite o existenţă fidelă, capabilă să concretizeze ceea ce s-a trăit în celebrare: în acest fel viaţa noastră devine o “jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu”, realizând “cultul nostru spiritual” (Rom 12,1).
În acest fel, “liturgia zideşte în fiecare zi ca templu sfânt în Domnul pe cei care sunt în Biserică” (SC, 2) şi formează o comunitate deschisă şi primitoare pentru toţi. Ea este, de fapt, locuită de Duhul Sfânt, ne introduce în viaţa lui Cristos, ne face Trupul său şi, în toate dimensiunile sale, reprezintă un semn al unităţii întregului neam omenesc în Cristos. După cum a spus Papa Francisc, “lumea nu cunoaşte încă, dar toţi au fost chemaţi la ospăţul nunţii Mielului (Ap 19,9)” (Scrisoarea apostolică Desiderio desideravi, 5).
Preaiubiţilor, să ne lăsăm plăsmuiţi interior de rituri, de simboluri, de gesturi şi mai ales de prezenţa vie a lui Cristos în liturgie, pe care vom avea ocazia să o aprofundăm mai departe în viitoarele cateheze.
LEO PP. XIV
sursa: ercis.ro