Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. II. Constituţia dogmatică Lumen gentium. 7. Sfinţenia şi sfaturile evanghelice în Biserică
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Constituţia Conciliului al II-lea din Vatican despre Biserică, Lumen gentium (LG), dedică un întreg capitol, al cincilea, chemării universale la sfinţenie a tuturor credincioşilor: fiecare dintre noi este chemat să trăiască în harul lui Dumnezeu, practicând virtuţile şi conformându-se lui Cristos. Sfinţenia, conform constituţiei conciliare, nu este un privilegiu pentru puţini, ci un dar care angajează fiecare persoană botezată să tindă spre perfecţiunea carităţii, adică spre plinătatea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Caritatea este, de fapt, inima sfinţeniei la care sunt chemaţi toţi credincioşii: infuzată de Tatăl, prin Fiul Isus, această virtute “guvernează toate mijloacele de sfinţire, le dă formă şi le duce la scop” (LG, 42). Cel mai înalt nivel al sfinţeniei, ca la originile Bisericii, este martiriul, “mărturia supremă a credinţei şi a carităţii” (LG, 50): din acest motiv, textul conciliar învaţă că fiecare credincios trebuie să fie gata să-l mărturisească pe Cristos până la vărsarea sângelui său (cf. LG, 42), aşa cum s-a întâmplat întotdeauna şi continuă să se întâmple şi astăzi. Această disponibilitate de a da mărturie se adevereşte de fiecare dată când creştinii lasă semne de credinţă şi de iubire în societate, angajându-se în favoarea dreptăţii.
Toate sacramentele, în mod eminent Euharistia, sunt hrană care face să crească o viaţă sfântă, asimilând fiecare persoană lui Cristos, model şi măsură a sfinţeniei. El sfinţeşte Biserica, al cărei Cap şi Păstor este: sfinţenia, în această optică, este darul său, care se manifestă în viaţa noastră de zi cu zi de fiecare dată când îl primim cu bucurie şi îi corespundem cu angajare. În acest sens, Sfântul Paul al VI-lea, în audienţa generală din 20 octombrie 1965, a amintit că Biserica, pentru a fi autentică, vrea ca toţi cei botezaţi să “fie sfinţi, adică într-adevăr fiii săi vrednici, puternici şi fideli”. Aceasta se realizează ca o transformare interioară, prin care viaţa fiecărei persoane este conformată lui Cristos în virtutea Duhului Sfânt (cf. Rom 8,29; LG, 40).
Lumen gentium descrie sfinţenia Bisericii Catolice ca fiind una dintre caracteristicile sale constitutive, care trebuie primită cu credinţă, întrucât este crezută “în mod imuabil sfântă” (LG, 39). Aceasta nu înseamnă că este pe deplin şi perfect sfântă, ci că este chemată să confirme acest dar divin în timpul pelerinajului său spre scopul veşnic, mergând “în mijlocul persecuţiilor lumii şi al mângâierilor lui Dumnezeu” (Sfântul Augustin, De civ. Dei 51,2; LG, 8). Trista realitate a păcatului în Biserică, adică în noi toţi, invită pe fiecare să întreprindă o schimbare serioasă de viaţă, încredinţându-ne Domnului, care ne reînnoieşte în caritate. Tocmai acest har infinit, care sfinţeşte Biserica, ne încredinţează o misiune de îndeplinit zi de zi: aceea a convertirii noastre. Prin urmare, sfinţenia nu are numai natură practică, de parcă ar putea fi redusă la o angajare etică, oricât de mare, ci priveşte însăşi esenţa vieţii creştine, personale şi comunitare.
În această perspectivă, un rol decisiv este asumat de viaţa consacrată, despre care constituţia conciliară tratează în capitolul al şaselea (cf. nr. 43-47). În poporul sfânt al lui Dumnezeu ea constituie un semn profetic al lumii noi, experimentat în acel aici şi acum al istoriei. De fapt, semne ale Împărăţiei lui Dumnezeu, deja prezentă în misterul Bisericii, sunt acele sfaturi evanghelice care dau formă fiecărei experienţe de viaţă consacrată: sărăcia, castitatea şi ascultarea. Aceste trei virtuţi nu sunt prescripţii care înlănţuie libertatea, ci daruri eliberatoare ale Duhului Sfânt, prin care unii credincioşi sunt consacraţi total lui Dumnezeu. Sărăcia exprimă încrederea deplină în Providenţă, eliberând de calcul şi de interesul personal; ascultarea are ca model dăruirea de sine pe care Cristos a făcut-o Tatălui, eliberând de suspiciune şi de predominare; castitatea este dăruirea unei inimi integre şi curate în iubire, în slujba lui Dumnezeu şi a Bisericii.
Conformându-se acestui stil de viaţă, persoanele consacrate mărturisesc chemarea universală la sfinţenie a întregii Biserici, sub forma unei urmări radicale. Sfaturile evanghelice manifestă participarea deplină la viaţa lui Cristos, până la cruce: tocmai prin jertfa Celui Răstignit suntem cu toţii răscumpăraţi şi sfinţiţi! Contemplând acest eveniment, ştim că nu există experienţă umană pe care Dumnezeu să nu o răscumpere: chiar şi suferinţa, trăită în unire cu pătimirea Domnului, devine cale de sfinţenie. Harul care converteşte şi transformă viaţa ne întăreşte astfel în fiecare încercare, indicându-ne ca ţintă nu un ideal îndepărtat, ci întâlnirea cu Dumnezeu, care s-a făcut om din iubire. Fecioara Maria, Mamă toată sfântă a Cuvântului Întrupat, să susţină şi să ocrotească mereu drumul nostru.
LEO PP. XIV
sursa: ercis.ro