Omenirea provocată să discearnă viitorul său
Recentul document al Comisiei Teologice Internaţionale intenţionează să se adreseze – aşa cum spune chiar titlul, “Quo vadis, humanitas?” – nu unor indivizi izolaţi, fiecare dintre noi luat individual, ci mai degrabă omenirii în sens colectiv care am devenit de-a lungul ultimelor două secole de istorie împărtăşită, în urma transformării suferite de planeta Pământ, a cărei populaţie s-a triplat în ultimii 70 de ani.
Primul capitol al documentului (nr. 21-62) descrie imensul progres realizat de omenire în toate sectoarele. Al doilea capitol (nr. 63-105), asupra căruia mă voi concentra aici, evidenţiază transformările concrete ale umanului, impactul aproape mitic al acestor progrese asupra imaginarului nostru, precum şi repercusiunile lor asupra destinului nostru viitor şi a vocaţiei noastre profunde, ca omenire globală în drum spre scopul său escatologic.
Nu mai trăim în ritmul părinţilor şi bunicilor noştri: mijloacele de transport şi de comunicare au scurtat distanţele şi au accelerat interacţiunile noastre. Ne dăm seama că totul se mişcă mai repede şi că nicio destinaţie geografică nu mai este cu adevărat inaccesibilă, cel puţin pentru cei care şi-o pot permite. Acest lucru ne plasează într-un univers imaginar al atotputerniciei, unde putem fi peste tot în acelaşi timp. Întâlnirile internaţionale online sunt un exemplu excelent. Pentru tineri, care au acces la instrumente atât de puternice încă de la naştere, este uşor să se imagineze liberi de orice limită şi finitudine.
Papa Francisc avertizează însă că “societatea tot mai globalizată ne apropie mai mult, dar nu ne face fraţi” (Fratelli tutti [2020], nr. 12). Oare nu tocmai în cadrul familiei începem să experimentăm acele relaţii intersubiective profunde şi preţioase în care copilul întâlneşte şi reînsufleţeşte continuu, împreună cu părinţii săi, misterul acelei origini – afective – care este înţeleasă intuitiv încă înainte de a fi înţeleasă raţional? Aceasta contrastează clar cu relaţiile mediate de tehnologia captivantă a social network [reţelelor sociale].
Acelaşi lucru este valabil şi pentru ţări în relaţiile lor reciproce. Ideea de popor aşa cum a fost propusă de Papa Francisc, bazată pe noţiunile de cultură, etnie, limbă şi naţiune, ne invită să considerăm şi să practicăm dialogul dintre popoare ca o îmbogăţire reciprocă, întemeiată pe respect şi pe împărtăşirea diferenţelor (Fratelli tutti nr. 128-153). Totuşi, riscul unei culturi globale uniforme, tehnologice şi fără chip este foarte real. Nu există identitate personală fără apartenenţă – chiar dacă uneori conflictuală – la un popor propriu şi real. Biserica însăşi, ca popor al lui Dumnezeu, este o familie de popoare în care Duhul Sfânt lucrează într-un mod universalizant, deşi nu uniformizant. În acest sens, Papa Francisc dezvoltă inspiraţia fericită a lui Luigi Gera, teolog argentinian şi compatriot al său (A se vedea: L. GERA, La religione del popolo, Bologna 2015 [or. 1977]).
Apariţia inteligenţei artificiale ne transportă apoi în pragul unei lumi necunoscute, al cărei potenţial minunat începem să-l întrezărim, dar ale cărei posibilităţi tulburătoare deja le percepem. Atâta timp cât această inteligenţă este folosită ca un instrument al cărui control îl menţinem, care ne ajută să îndeplinim sarcini plictisitoare sau care necesită o precizie şi o viteză dincolo de capacităţile noastre naturale, ne putem bucura de ea. Însă atunci când maşinile par să gândească pentru noi şi în locul nostru, producând sinteze statistice continue atât de extinse încât seamănă cu gândirea umană, a venit momentul să ne preocupăm. Pe de altă parte, există gânditori şi filozofi care, în schimb, militează în favoarea acestui fugi înainte lansând provocarea transumanismului şi, cu atât mai mult, a postumanismului, care în documentul nostru sunt definite cu precizie şi atent distinse unul de altul, în pofida asemănărilor lor.
Aşadar, încotro se îndreaptă omenirea mergând pe acest drum? Se impune un discernământ care, pe lângă imensele progrese realizate, să ia în considerare şi pericolele asociate. Aspectele etice trebuie atent monitorizate, nu numai la nivel individual, ci şi la nivel colectiv, pentru că în cadrul colectivului responsabilitatea individuală ar putea, din lene, să fie considerată neputincioasă şi incapabilă să reacţioneze. O mică parte a omenirii bogate şi instruite, active şi întreprinzătoare, nu poate uita, cu atât mai puţin exploata, vaste segmente ale omenirii mai puţin avansate, care, astăzi ca şi în trecut, trăieşte uneori în condiţii inumane. Suntem aici în faţa uneia dintre dimensiunile definitorii ale prieteniei sociale propuse de Fratelli tutti ca orizont al angajării noastre.
Bernard Pottier
iezuit, Facultatea de Teologie a Societăţii lui Isus din Bruxelles
(După L’Osservatore Romano, 12 martie 2026)
sursa: ercis.ro