Joi 5 martie 2026
Ss. Luciu I, pp.; Teofil, ep; Adrian din Cezareea, m.
“În acel timp, Isus le-a spus fariseilor: “Era un om bogat care se îmbrăca în purpură şi mătăsuri fine şi se bucura în fiecare zi cu mare fast; la poarta lui zăcea un sărac, al cărui nume era Lazăr, plin de bube: el ar fi dorit să se sature cu ceea ce cădea de pe masa bogatului. Ba mai mult, veneau şi câinii să-i lingă bubele. A murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Abraham. A murit şi bogatul şi a fost îngropat.” (Lc 16, 19-22)
Parabola săracului Lazăr și a bogatului ne reamintește că, în virtutea faptului că raportul fundamental între om și Dumnezeu este cel al milostivirii, adică al iubirii gratuite, este necesar, pentru a fi într-un astfel de raport cu Dumnezeu, să fim tot la fel și cu frații noștri.
Bunurile acestei lumi sunt destinate de fapt pentru a le face bine celorlalți, fraților și surorilor noastre. În acest scop le primim ca daruri de la Tatăl ceresc.
Dacă le folosim în acest mod, atunci bunurile noastre devin o binecuvântare pentru frații noștri, care nu vor duce lipsă.
Dacă le folosim pentru a-i domina pe alții, atunci bunurile devin cauză de nedreptate, război, oprimare.
Bunurile noastre nu sunt doar cele materiale. Timpul care ne este dat este un bun al nostru, la fel și toate binecuvântările primite de la Dumnezeu, sub orice formă ar fi acestea.
În împărtășirea celor ale mele cu cel sărac, cu fratele și cu sora mea, eu pot să trăiesc relația mea cu Dumnezeu, pot să o concretizez. De această împărtășire depinde realitatea relației mele cu El.
Parabola spusă de Isus ne arată într-un anume sens faptul că destinul nostru este în mâinile noastre: dacă trăim ca fii și ca frați, atunci suntem fii și frați și suntem în comuniune și cu El; dacă trăim săpând groapa, abisul dintre noi și frații noștri, atunci suntem în abis.
Rămâne, totuși, speranța în surâsul milostiv al lui Dumnezeu.
