Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. Constituţia dogmatică Dei Verbum. 3. Un singur depozit sacru. Raportul dintre Scriptură şi Tradiţie
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Continuând lectura constituţiei conciliare Dei Verbum despre Revelaţia divină, astăzi reflectăm asupra raportului dintre Sfânta Scriptură şi Tradiţie. Putem lua ca fundal două scene evanghelice. În prima, care are loc în Cenacol, Isus, în marele său discurs-testament adresat discipolilor săi, afirmă: “V-am spus acestea cât timp mai rămân cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu. […] Când va veni el, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul” (In 14,25-26; 16,13).
A doua scenă ne conduce, în schimb, pe dealurile Galileei. Isus înviat li se arată discipolilor, care sunt surprinşi şi îndoielnici, şi le dă o poruncă: “Mergând, faceţi ucenici din toate neamurile […], învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit” (Mt 28,19-20). Ambele scene demonstrează clar legătura intimă dintre cuvântul rostit de Cristos şi răspândirea sa de-a lungul secolelor.
Aceasta este ceea ce afirmă Conciliul al II-lea din Vatican, folosind o imagine sugestivă: “Sfânta Scriptură şi sfânta Tradiţie sunt strâns legate şi comunică între ele. Căci amândouă, curgând din acelaşi izvor divin, devin, într-un fel, o unitate şi tind spre acelaşi scop” (Dei Verbum, 9). Tradiţia eclezială se extinde de-a lungul istoriei prin Biserica ce păzeşte, interpretează, întrupează Cuvântul lui Dumnezeu. Catehismul Bisericii Catolice (cf. nr. 113) face referire, în acest sens, la un moto al Părinţilor Bisericii: “Sfânta Scriptură este scrisă în inima Bisericii înainte de a fi scrisă pe instrumente materiale”, adică în textul sacru.
Urmând cuvintele lui Cristos citate mai sus, Conciliul afirmă că “Tradiţia, care vine de la apostoli, se dezvoltă în Biserică sub asistenţa Duhului Sfânt” (DV, 8). Aceasta se întâmplă prin înţelegerea deplină prin “reflecţia şi studiul credincioşilor”, prin experienţa născută dintr-o “înţelegere mai profundă a lucrurilor spirituale” şi, mai ales, prin predica succesorilor apostolilor care au primit “o carismă sigură a adevărului”. Pe scurt, “Biserica, în doctrina sa, în viaţa sa şi în cultul său, perpetuează şi transmite fiecărei generaţii tot ceea ce crede” (ibid.).
În acest sens, este celebră expresia Sfântului Grigore cel Mare: “Sfânta Scriptură creşte odată cu cei care o citesc”[1]. Şi Sfântul Augustin afirmase deja că “există un singur discurs al lui Dumnezeu care se dezvoltă în întreaga Scriptură şi există un singur Cuvânt care răsună în gura atâtor sfinţi”[2]. Aşadar, Cuvântul lui Dumnezeu nu este fosilizat, ci este o realitate vie şi organică ce se dezvoltă şi creşte în Tradiţie. Aceasta din urmă, graţie Duhului Sfânt, o înţelege în bogăţia adevărului său şi o întrupează în coordonatele schimbătoare ale istoriei.
În acest sens, este sugestivă propunerea sfântului învăţător al Bisericii, John Henry Newman, în lucrarea sa intitulată Dezvoltarea doctrinei creştine. El a afirmat că creştinismul, atât ca experienţă comunitară, cât şi ca doctrină, este o realitate dinamică, aşa cum a indicat însuşi Isus în parabolele seminţei (cf. Mc 4,26-29): o realitate vie care se dezvoltă graţie unei forţe vitale interioare[3].
Apostolul Paul îl îndeamnă în repetate rânduri pe discipolul şi colaboratorul său Timotei: “Timotei, păzeşte depozitul care ţi s-a încredinţat” (1Tim 6,20; cf. 2Tim 1,12,14). Constituţia dogmatică Dei Verbum reia acest text paulin atunci când spune: “Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură constituie un singur depozit al Cuvântului lui Dumnezeu încredinţat Bisericii”, interpretat de “magisteriul viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos” (nr. 10). “Depozit” este un termen care, în forma sa originală, este de natură juridică şi impune depozitarului obligaţia de a păstra conţinutul, care în acest caz este credinţa, şi de a-l transmite intact.
“Depozitul” Cuvântului lui Dumnezeu este şi astăzi în mâinile Bisericii şi noi toţi, în diferitele slujiri ecleziale, trebuie să continuăm să-l păzim în integritatea sa, ca o stea polară pentru drumul nostru în complexitatea istoriei şi a existenţei.
În concluzie, preaiubiţilor, să ascultăm încă o dată Dei Verbum, care preamăreşte împletirea dintre Sfânta Scriptură şi Tradiţie: ele – afirmă ea – sunt atât de conectate şi unite între ele încât nu pot exista independent şi, împreună, în felul lor, sub acţiunea unicului Duh Sfânt, contribuie eficient la mântuirea sufletelor (cf. nr. 10).
LEO PP. XIV
sursa: ercis.ro