Ciclu de cateheze. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican. Constituţia dogmatică Dei Verbum. 1. Dumnezeu le vorbeşte oamenilor ca unor prieteni
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Am început seria de cateheze despre Conciliul al II-lea din Vatican. Astăzi începem să aprofundăm constituţia dogmatică Dei Verbum despre Revelaţia divină. Este unul dintre cele mai frumoase şi importante documente ale conciliului şi, pentru a o introduce, ne poate fi de folos să ne amintim cuvintele lui Isus: “Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute” (In 15,15). Acesta este un punct fundamental al credinţei creştine, pe care Dei Verbum ni-l aminteşte: Isus Cristos transformă radical raportul omului cu Dumnezeu, de acum înainte va fi o relaţie de prietenie. Aşadar, singura condiţie a noului legământ este iubirea.
Sfântul Augustin, comentând acest pasaj din a patra Evanghelie, insistă asupra perspectivei harului, care singur ne poate face prieteni ai lui Dumnezeu în Fiul său (Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia 86). Într-adevăr, un moto antic spunea: “Amicitia aut pares invenit, aut facit“, “prietenia fie se naşte între egali, fie îi face egali”. Noi nu suntem egali cu Dumnezeu, ci Dumnezeu însuşi ne face asemenea lui în Fiul său.
Din acest motiv, aşa cum putem vedea în întreaga Scriptură, în Alianţă există un prim moment de distanţă, deoarece pactul dintre Dumnezeu şi om rămâne întotdeauna asimetric: Dumnezeu este Dumnezeu şi noi suntem creaturi; dar, odată cu venirea Fiului în trup omenesc, Alianţa se deschide către scopul său ultim: în Isus, Dumnezeu ne face fii şi ne cheamă să devenim asemenea lui în umanitatea noastră fragilă. Asemănarea noastră cu Dumnezeu, aşadar, nu se realizează prin încălcare şi păcat, aşa cum i-a sugerat şarpele Evei (cf. Gen 3,5), ci în relaţia cu Fiul făcut om.
Cuvintele Domnului Isus pe care le-am reamintit – “V-am numit prieteni” – sunt repetate tocmai în constituţia Dei Verbum, care afirmă: “Prin această revelaţie, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17), în belşugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) şi intră în relaţie cu ei (cf. Bar 3,38), pentru a-i chema şi a-i primi în împărtăşire cu el” (nr. 2). Dumnezeul din Geneză trăia deja cu primii noştri părinţi, iniţiind un dialog cu ei (cf. Dei Verbum, 3); iar când acest dialog este întrerupt de păcat, Creatorul nu încetează să caute o întâlnire cu creaturile sale şi să stabilească din când în când un legământ cu ele. În Revelaţia creştină, când Dumnezeu vine să ne caute întrupându-se în Fiul său, dialogul întrerupt este definitiv restabilit: Legământul este nou şi veşnic; nimic nu ne poate despărţi de iubirea sa. Revelaţia lui Dumnezeu are, aşadar, caracterul dialogic al prieteniei şi, ca în experienţa prieteniei umane, nu poate tolera tăcerea, ci se hrăneşte prin schimbul de cuvinte adevărate.
Constituţia Dei Verbum ne aminteşte şi acest lucru: Dumnezeu ne vorbeşte. Este important să înţelegem diferenţa dintre cuvinte şi pălăvrăgeală: aceasta din urmă rămâne superficială şi nu reuşeşte să creeze comuniune între persoane, în timp ce în relaţiile autentice, cuvintele folosesc nu numai la schimbul de informaţii şi ştiri, ci şi la dezvăluirea a cine suntem. Cuvintele posedă o dimensiune revelatoare care creează o relaţie cu ceilalţi. Astfel, vorbindu-ne, Dumnezeu ni se revelează ca aliat care ne invită la prietenia cu el.
Din această perspectivă, prima atitudine de cultivat este ascultarea, pentru ca cuvântul divin să poată pătrunde în minţile noastre şi în inimile noastre; în acelaşi timp, suntem chemaţi să vorbim cu Dumnezeu, nu pentru a-i comunica ceea ce el cunoaşte deja, ci pentru a ne revela pe noi nouă înşine.
De aici necesitatea rugăciunii, în care suntem chemaţi să trăim şi să cultivăm prietenia cu Domnul. Aceasta se realizează în primul rând în rugăciunea liturgică şi comunitară, unde nu noi decidem ce să ascultăm din cuvântul lui Dumnezeu, ci el însuşi ne vorbeşte prin intermediul Bisericii; în afară de asta, se împlineşte în rugăciunea personală, care are loc în interioritatea inimii şi a minţii. În ziua şi în săptămâna creştinului nu poate lipsi timpul dedicat rugăciunii, meditaţiei şi reflecţiei. Numai atunci când vorbim cu Dumnezeu putem vorbi şi despre el.
Experienţa noastră ne spune că prieteniile se pot sfârşi din cauza unui act dramatic de ruptură sau din cauza unei serii de neglijenţe zilnice care erodează relaţia până la pierderea ei. Dacă Isus ne cheamă să fim prieteni, să încercăm să nu lăsăm neascultată această chemare. Să o primim, să ne îngrijim de această relaţie şi vom descoperi că tocmai prietenia cu Dumnezeu este mântuirea noastră.
LEO PP. XIV
sursa: ercis.ro