Ciclu de cateheze. Conciliul al II-lea din Vatican prin documentele sale. Cateheză introductivă
Fraţilor şi surorilor, bună ziua şi bine aţi venit!
După Anul jubiliar, în care ne-am concentrat asupra misterelor vieţii lui Isus, începem o nou ciclu de cateheze care va fi dedicat Conciliului al II-lea din Vatican II şi unei recitiri a documentelor sale. Este vorba de o ocazie preţioasă pentru a redescoperi frumuseţea şi importanţa acestui eveniment eclezial. Sfântul Ioan Paul al II-lea, la sfârşitul Jubileului din 2000, a afirmat astfel: “Simt mai mult ca niciodată datoria de a arăta spre Conciliu ca spre marele har de care Biserica a beneficiat în secolul al XX-lea” (Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 57).
Odată cu aniversarea Conciliului din Niceea, în 2025 am comemorat cea de-a şaizecea aniversare a Conciliului al II-lea din Vatican. Deşi timpul care ne desparte de acest eveniment nu este foarte mult, este la fel de adevărat că generaţia de episcopi, teologi şi credincioşi de la Conciliul al II-lea din Vatican nu mai este printre noi astăzi. Prin urmare, în timp ce simţim chemarea de a nu stinge profeţia sa şi de a continua să căutăm căi şi mijloace pentru a pune în aplicare intuiţiile sale, va fi important să-l cunoaştem din nou îndeaproape şi să-l facem nu prin acel “din auzite” sau prin interpretările care au fost date, ci recitind documentele sale şi reflectând asupra conţinutului lor. Într-adevăr, este vorba de Magisteriul care constituie încă astăzi steaua polară a drumului Bisericii. După cum a învăţat Benedict al XVI-lea, “odată cu trecerea anilor, documentele nu şi-au pierdut actualitatea; învăţăturile lor se dovedesc deosebit de pertinente în raport cu noile nevoi ale Bisericii şi ale societăţii globalizate de astăzi” (Primul mesaj după Liturghia cu cardinalii electori, 20 aprilie 2005).
Când sfântul Papa Ioan al XXIII-lea a deschis Conciliul la 11 octombrie 1962, a vorbit despre acesta ca despre zorii unei zile de lumină pentru întreaga Biserică. Munca numeroşilor părinţi convocaţi, proveniţi din Biserici de pe fiecare continent, a deschis efectiv calea pentru o nouă eră eclezială. După o bogată reflecţie biblică, teologică şi liturgică care a cuprins secolul al XX-lea, Conciliul al II-lea din Vatican a redescoperit chipul lui Dumnezeu ca Tată care, în Cristos, ne cheamă să fim fiii săi. A privit Biserica în lumina lui Cristos, lumina neamurilor, ca mister de comuniune şi sacrament de unitate între Dumnezeu şi poporul său; a iniţiat o importantă reformă liturgică, punând în centrul său misterul mântuirii şi participarea activă şi conştientă a întregului popor al lui Dumnezeu. În acelaşi timp, ne-a ajutat să ne deschidem către lume şi să percepem schimbările şi provocările erei moderne prin dialog şi responsabilitate comună, ca o Biserică ce doreşte să-şi deschidă braţele către omenire, să devină ecou al speranţelor şi neliniştilor popoarelor şi să colaboreze la construirea unei societăţi mai drepte şi fraterne.
Datorită Conciliului al II-lea din Vatican, “Biserica devine cuvânt; Biserica devine mesaj; Biserica devine colocviu” (Sfântul Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Ecclesiam suam, 67), angajându-se în căutarea adevărului pe calea ecumenismului, a dialogului interreligios şi a dialogului cu persoanele de bunăvoinţă.
Acest spirit, această atitudine interioară, trebuie să caracterizeze viaţa noastră spirituală şi acţiunea pastorală a Bisericii, pentru că trebuie încă să realizăm şi mai pe deplin reforma eclezială în cheie ministerială şi, în faţa provocărilor de astăzi, suntem chemaţi să rămânem interpreţi atenţi ai semnelor timpurilor, vestitori bucuroşi ai Evangheliei, martori curajoşi ai dreptăţii şi păcii. Monseniorul Albino Luciani, viitorul Papă Ioan Paul I, ca episcop de Vittorio Veneto, a scris profetic la începutul Conciliului: “Ca întotdeauna, este nevoie să se creeze nu atât organisme, metode sau structuri, cât o sfinţenie mai profundă şi mai răspândită. […] Se poate ca roadele excelente şi abundente ale unui Conciliu să se vadă secole mai târziu şi să se maturizeze prin depăşirea cu trudă a conflictelor şi a situaţiilor adverse”[1]. Redescoperirea Conciliului, aşadar, cum a afirmat Papa Francisc, ne ajută să “redăm primatul lui Dumnezeu şi unei Biserici înnebunite de iubire pentru Domnul său şi pentru toţi oamenii, iubiţi de el” (Omilie la a 60-a aniversare a începutului Conciliului al II-lea din Vatican, 11 octombrie 2022).
Fraţilor şi surorilor, ceea ce Sfântul Paul al VI-lea le-a spus părinţilor conciliari la încheierea lucrărilor rămâne un criteriu de orientare şi pentru noi, astăzi; el a afirmat că a sosit timpul să plece, să părăsească adunarea conciliară pentru a merge în întâmpinarea omenirii şi a-i aduce vestea cea bună a evangheliei, având conştiinţa că au trăit un timp de har în care trecutul, prezentul şi viitorul se condensau: “Trecutul: pentru că Biserica lui Cristos este adunată aici, cu tradiţia sa, istoria sa, Conciliile sale, învăţătorii săi, sfinţii săi. […] Prezentul: pentru că ne părăsim unii pe alţii pentru a ieşi spre lumea de astăzi, cu mizeriile sale, cu durerile sale, cu păcatele sale, dar şi cu realizările sale prodigioase, cu valorile sale, cu virtuţile sale. […] Viitorul, în sfârşit, este acolo, în apelul imperios al popoarelor pentru o mai mare dreptate, în dorinţa lor de pace, în setea lor conştientă sau inconştientă pentru o viaţă mai înaltă: tocmai aceea pe care Biserica lui Cristos poate şi vrea să le dea” (Sfântul Paul al VI-lea, Mesaj adresat Părinţilor conciliari, 8 decembrie 1965).
La fel este şi pentru noi. Apropiindu-ne de documentele Conciliului al II-lea din Vatican şi redescoperind profeţia şi relevanţa lor, îmbrăţişăm bogata tradiţie a vieţii Bisericii şi, în acelaşi timp, ne interogăm cu privire la prezent şi reînnoim bucuria de a alerga în întâmpinarea lumii pentru a-i duce evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţie a iubirii, a dreptăţii şi a păcii.
LEO PP. XIV
sursa: ercis.ro