Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. IV. Învierea lui Cristos şi provocările lumii actuale. 1. Cel Înviat, izvor viu al speranţei umane
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
În catehezele Anului Jubiliar, până în acest moment, am reparcurs viaţa lui Isus, urmând Evangheliile, de la naşterea sa până la moartea şi învierea sa. Făcând acest lucru, pelerinajul nostru în speranţă a găsit fundamentul său solid, calea sa sigură. Acum, în partea finală a drumului, vom permite ca misterul lui Cristos, care culminează în Înviere, să dezlănţuie lumina sa mântuitoare în contact cu realitatea umană şi istorică actuală, cu întrebările sale şi provocările sale.
Viaţa noastră este ritmată de nenumărate evenimente, pline de nuanţe şi experienţe diferite. Uneori ne simţim bucuroşi, alteori trişti, alteori mulţumiţi, sau stresaţi, gratificaţi sau descurajaţi. Trăim prinşi în multe treburi, ne concentrăm pe obţinerea rezultatelor, atingem chiar obiective înalte, prestigioase. Viceversa, rămânem suspendaţi, precari, aşteptând succese şi recunoaşteri care întârzie să vină sau nu vin niciodată. Pe scurt, ne aflăm într-o situaţie paradoxală: am vrea să fim fericiţi, dar este foarte dificil să realizăm acest lucru în mod constant şi fără umbre. Ne confruntăm cu limitele noastre şi, în acelaşi timp, cu impulsul irezistibil de a încerca să le depăşim. Simţim în adâncul sufletului că ne lipseşte mereu ceva.
Într-adevăr, nu am fost creaţi pentru lipsă, ci pentru plinătate, pentru a ne bucura de viaţă şi de viaţă din belşug, conform expresiei lui Isus în Evanghelia lui Ioan (cf. 10,10).
Această dorinţă abisală a inimii noastre poate găsi răspunsul său ultim nu în roluri, nu în putere, nu în avere, ci în certitudinea că există cineva care garantează acest elan constitutiv al umanităţii noastre; având conştiinţa faptului că această aşteptare nu va fi dezamăgită sau zădărnicită. Această certitudine coincide cu speranţa. Aceasta nu înseamnă să gândim optimist: optimismul ne dezamăgeşte adesea, văzând cum aşteptările noastre implodează, în timp ce speranţa promite şi menţine.
Surorilor şi fraţilor, Isus Înviat este garanţia acestei sosiri! El este izvorul care satisface setea noastră arzătoare, setea infinită de plinătate pe care Duhul Sfânt o insuflă în inima noastră. Învierea lui Cristos, de fapt, nu este un simplu eveniment în istoria omenirii, ci evenimentul care a transformat-o din interior.
Să ne gândim la un izvor de apă. Care sunt caracteristicile sale? Potoleşte setea şi împrospătează creaturile, udă pământul, plantele, face fertil şi viu ceea ce altfel ar rămâne arid. Îi dă răcorire călătorului obosit, oferindu-i bucuria unei oaze de prospeţime. Un izvor apare ca un dar gratuit pentru natură, pentru creaturi, pentru fiinţele umane. Fără apă, nu putem trăi.
Cel Înviat este izvorul viu care nu seacă şi nu suferă alterări. Rămâne întotdeauna pur şi gata pentru oricine însetează. Şi cu cât gustăm mai mult misterul lui Dumnezeu, cu atât suntem mai atraşi de el, fără a fi vreodată complet săturaţi. Sfântul Augustin, în cartea a zecea a Confesiunilor, surprinde tocmai această dorinţă inepuizabilă a inimii noastre şi o exprimă în celebrul Imn adus frumuseţii: “Ai revărsat parfumul tău şi eu am respirat şi tânjesc după Tine, am gustat şi îmi este foame şi sete; m-ai atins şi am ars de dorinţa păcii tale” (X, 27, 38).
Isus, cu Învierea sa, ne-a asigurat un permanent izvor de viaţă: el este Cel Viu (cf. Ap 1,18), iubitorul vieţii, biruitorul asupra oricărei morţi. De aceea, el este în măsură să ne ofere înviorare pe drumul pământesc şi să ne asigure pacea perfectă în veşnicie. Numai Isus mort şi înviat răspunde la cele mai profunde întrebări ale inimii noastre: există cu adevărat un punct de sosire pentru noi? Are sens existenţa noastră? Şi cum va putea fi răscumpărată suferinţa atâtor nevinovaţi?
Isus Înviat nu aduce un răspuns “de sus”, ci devine tovarăşul nostru în această călătorie adesea obositoare, dureroasă, misterioasă. Numai el poate umple sticla noastră goală, atunci când setea devine insuportabilă.
Şi el este şi punctul final al călătoriei noastre. Fără iubirea sa, călătoria vieţii ar deveni o rătăcire fără destinaţie, o tragică greşeală cu o destinaţie ratată. Suntem creaturi fragile. Greşeala face parte din umanitatea noastră, este rana păcatului care ne face să cădem, să renunţăm, să disperăm. A învia în schimb înseamnă a ne ridica şi a sta pe picioare. Cel Înviat garantează sosirea noastră, ne conduce acasă, unde suntem aşteptaţi, iubiţi, mântuiţi. A călători cu el alături înseamnă a experimenta faptul că suntem susţinuţi în pofida a toate, adăpaţi şi întăriţi în încercările şi în greutăţile care, ca nişte pietre grele, ameninţă să blocheze sau să devieze istoria noastră.
Preaiubiţilor, din Învierea lui Cristos izvorăşte speranţa care ne face să pregustăm, în pofida trudei vieţii, o linişti profundă şi bucuroasă: acea pace pe care numai el ne-o poate dărui la sfârşit, fără sfârşit.
LEO PP. XIV
sursa ercis.ro