Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. III. Paştele lui Isus. 10. A reaprinde. “Oare nu ne ardea inima în noi?” (Lc 24,32)
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Astăzi aş vrea să vă invit să reflectăm asupra unui aspect surprinzător al Învierii lui Cristos: umilinţa sa. Dacă ne gândim din nou la relatările evanghelice, ne dăm seama că Domnul înviat nu face nimic spectaculos pentru a câştiga credinţa discipolilor săi. Nu apare înconjurat de cete de îngeri, nu face gesturi răsunătoare, nu rosteşte discursuri solemne pentru a dezvălui secretele universului. Dimpotrivă, se apropie discret, ca un călător oarecare, ca un om flămând care cere să împartă puţină pâine (cf. Lc 24,15, 41).
Maria Magdalena îl confundă cu un grădinar (cf. In 20,15). Discipolii din Emaus îl cred un străin (cf. Lc 24,18). Petru şi ceilalţi pescari îl cred doar un trecător oarecare (cf. In 21,4). Noi ne-am fi aşteptat la efecte speciale, semne de putere, dovezi copleşitoare. Dar Domnul nu caută asta: preferă limbajul proximităţii, al normalităţii, al unei mese comune.
Fraţilor şi surorilor, există un mesaj preţios în aceasta: Învierea nu este o întorsătură dramatică a evenimentelor, este o transformare tăcută care umple cu sens fiecare gest uman. Isus înviat mănâncă o porţie de peşte în faţa discipolilor săi: nu este un detaliu marginal, este confirmarea că trupul nostru, istoria noastră, relaţiile noastre nu sunt o cochilie de aruncat. Sunt destinate plinătăţii vieţii. A învia nu înseamnă a deveni spirite evanescente, ci a intra într-o comuniune mai profundă cu Dumnezeu şi cu fraţii, într-o omenire transfigurată de iubire.
În Paştele lui Cristos, totul poate deveni har. Chiar şi lucrurile cele mai obişnuite: mâncatul, munca, aşteptarea, îngrijirea casei, sprijinirea unui prieten. Învierea nu îndepărtează viaţa din timp şi din trudă, ci îi schimbă sensul şi “savoarea”. Fiecare gest săvârşit în recunoştinţă şi în comuniune anticipează Împărăţia lui Dumnezeu.
Totuşi, există un obstacol care adesea ne împiedică să recunoaştem această prezenţă a lui Cristos în viaţa noastră de zi cu zi: pretenţia că bucuria trebuie să fie lipsită de răni. Discipolii din Emaus merg trişti pentru că sperau la un sfârşit diferit, la un Mesia care nu va cunoaşte crucea. Cu toate că au auzit că mormântul este gol, nu reuşesc să zâmbească. Însă Isus li se alătură şi îi ajută cu răbdare să înţeleagă că durerea nu este negarea promisiunii, ci calea prin care Dumnezeu a manifestat măsura iubirii sale (cf. Lc 24,13-27).
Când în sfârşit se aşează la masă cu el şi frâng pâinea, ochii li se deschid. Şi îşi dau seama că inimile lor ardeau deja, chiar dacă nu ştiau asta (cf. Lc 24:28-32). Aceasta este cea mai mare surpriză: să descopere că sub cenuşa dezamăgirii şi a oboselii există întotdeauna un jar viu, care aşteaptă numai să fie reaprins.
Fraţilor şi surorilor, învierea lui Cristos ne învaţă că nicio istorie nu este atât de marcată de dezamăgire sau de păcat încât să nu poată fi vizitată de speranţă. Nicio cădere nu este definitivă, nicio noapte nu este veşnică, nicio rană nu este destinată să rămână deschisă pentru totdeauna. Oricât de distanţi, pierduţi sau nevrednici ne-am simţi, nu există distanţă care să poată stinge forţa neclintită a iubirii lui Dumnezeu.
Uneori credem că Domnul vine să ne viziteze numai în momentele de reflecţie sau de fervoare spirituală, când ne simţim la înălţime, când viaţa noastră apare ordonată şi luminoasă. Totuşi, Cel Înviat se apropie tocmai în locurile cele mai întunecate: în eşecurile noastre, în relaţiile zdrenţuite, în trudele zilnice care ne apasă pe umeri, în îndoielile care ne descurajează. Nimic din ceea ce suntem, niciun fragment al existenţei noastre nu-i este străin.
Astăzi, Domnul Înviat stă alături de fiecare dintre noi, chiar atunci când parcurgem propriile drumuri – cele ale muncii şi ale angajării, dar şi cele ale suferinţei şi ale singurătăţii – şi cu delicateţe infinită ne cere să ne lăsăm încălzite inima. Nu se impune zgomotos, nu cere recunoaştere imediată. Aşteaptă cu răbdare momentul în care ochii noştri se vor deschide pentru a zări chipul său prietenos, capabil să transforme dezamăgirea în aşteptare încrezătoare, tristeţea în recunoştinţă, resemnarea în speranţă.
Cel Înviat doreşte doar să-şi manifeste prezenţa, să fie tovarăşul nostru de drum şi să aprindă în noi certitudinea că viaţa sa este mai puternică decât orice moarte. Să cerem, aşadar, harul de a recunoaşte prezenţa sa umilă şi discretă, de a nu pretinde o viaţă fără încercări, de a descoperi că fiecare durere, dacă este infuzată cu iubire, poate deveni loc de comuniune.
Şi astfel, asemenea discipolilor din Emaus, să ne întoarcem şi noi în casele noastre cu o inimă care arde de bucurie. O bucurie simplă, care nu şterge rănile, ci le luminează. O bucurie care se naşte din certitudinea că Domnul este viu, merge cu noi şi ne dăruieşte în fiecare clipă posibilitatea de a o lua de la capăt.
LEO PP. XIV
sursa ercis.ro