Valoarea “maşinilor gândirii”
În martie 1950, un scurt articol a apărut în paginile revistei Études, o revistă pariziană a iezuiţilor citită de un public cult, cu titlul misterios: Machines à combiner et super-cerveaux [Combinând maşini şi super-creiere]. Autorul nu era un inginer de la Harvard, nici un romancier de science fiction. Era un iezuit, paleontolog şi gânditor al istoriei cosmice: Pierre Teilhard de Chardin.
Ceea ce pentru majoritatea ar fi putut părea o curiozitate tehnologică – naşterea primelor computere electronice – pentru el era un semn. Un indiciu că evoluţia nu încetase niciodată să se accelereze şi că acum trecea la o nouă etapă: extensia artificială a creierului uman.
Numele computerelor pe care le citează – “Bessie”, Mark I, Mark II, Mark III – aparţin chiar primei generaţii de calculatoare electronice, maşini care ocupau camere întregi, alimentate de mii de tuburi vidate, proiectate iniţial pentru nevoi din timpul războiului şi ulterior transformate în cercetare ştiinţifică. Totuşi, Teilhard a prevăzut deja traiectoria: maşini destinate să se înmulţească, să devină mai mici, mai accesibile, mai puternice. El a prezis că preţul, atunci prohibitiv – 300 de dolari pe oră pentru a utiliza una dintre aceste minuni – va scădea vertiginos graţie perfecţionării tehnice şi a cererii tot mai mari. O predicţie pe care astăzi o interpretăm în lumina legii lui Moore, dar care pe atunci suna ca intuiţie aproape profetică. Şaptezeci şi cinci de ani mai târziu, maşinile pe care Teilhard le numea “super-creiere” au căpătat forme şi potenţialităţi pe care nimeni nu şi le-ar fi putut imagina în 1950. De la giganţii electromecanici de la Harvard şi IBM, am trecut la procesoare de doar câţiva milimetri, capabile să efectueze miliarde de operaţii pe secundă, până la reţele neuronale artificiale capabile să genereze text, imagini şi decizii complexe.
Însă, în 1950, ceea ce l-a frapat pe Teilhard nu a fost numai puterea tehnică a acestor maşini: ci semnificaţia lor antropologică. Analogia pe care a propus-o a fost puternică: aşa cum optica şi fotografia, de-a lungul unui secol, deveniseră extensii naturale ale vederii umane, aceste maşini – adevăraţi “neuroni electronici” – puteau deveni o extensie naturală a creierului nostru. Nu mai erau numai simple instrumente pentru a vedea mai bine, ci pentru a gândi mai mult şi mai repede.
Teilhard a înţeles ceea ce avea să devină evident decenii mai târziu: relaţia dintre om şi maşină se joacă nu numai pe planul tehnicii, ci pe cel al conştiinţei. “Bessie” şi “Mark” pe care le-a descris, enorme şi lente pentru ochii noştri, au fost pentru el semne ale unei tranziţii epocale: intrarea omenirii într-o nouă fază a evoluţiei, în care gândirea biologică şi calculul artificial se împletesc într-un singur fir.
Această intuiţie se situează în inima viziunii sale evolutive. Pentru Teilhard, istoria universului nu este numai evoluţie biologică, ci şi creştere a conştiinţei, o învăluire progresivă a tuturor minţilor umane într-o “noosferă” – o sferă a gândirii planetare. În acest context, maşinile electronice nu sunt văzute ca ameninţare, ci ca amplificatoare ale facultăţii de a gândi, instrumente pentru dezlănţuirea unei noi energii psihice, capabile să se traducă în niveluri superioare de înţelegere şi imaginaţie. Cu alte cuvinte, tehnologia ca o trambulină pentru un salt evolutiv al conştiinţei.
Poziţia sa este echilibrată: respinge fanteziile apocaliptice ale unei “maşini rebele” care se emancipează de om, dar respinge şi teama că utilizarea computerelor ar putea atrofia facultăţile mentale. Dimpotrivă, aşa cum uneltele au eliberat mâinile, iar maşinile industriale au eliberat forţa fizică, tot aşa “super-creierele” electronice, dacă sunt bine integrate, pot elibera mintea umană de operaţiunile repetitive pentru a o direcţiona către sarcini creative şi sintetice.
Punctul crucial pentru Teilhard este utilizarea eliberatoare a capacităţilor artificiale: nu ca înlocuitori pentru gândire, aşadar, ci catalizatori ai unei noi energii psihice, instrumente pentru a muta centrul de greutate al activităţii mentale umane de la sarcini mecanice la procese creative, interpretative, imaginative. Acesta este sensul analogiei cu optica şi fotografia: aşa cum acestea ne-au extins vederea fără a ne orbi, maşinile gândirii ne pot extinde capacitatea cognitivă fără a ne face inerţi.
Astăzi, în epoca inteligenţei artificiale generative şi a automatizării pe scară largă, cuvintele lui Teilhard îndeamnă la o responsabilitate culturală şi politică. Dacă “noosfera” – reţeaua planetară a conştiinţei – este în construcţie, riscul este ca aceasta să fie alimentată mai mult de date decât de gândire, mai mult de acumulări automate decât de sinteze creative. Apelul său este, aşadar, încă valabil: eliberarea timpului şi a minţii pentru “forme superioare de înţelegere şi de imaginaţie” este condiţia pentru ca maşinile noastre să nu fie concurente, ci aliate în evoluţia conştiinţei. De altfel, ce înseamnă să gândeşti în epoca IA? Şi, dacă gândirea este o exprimare a inteligenţei, cum se manifestă această facultate astăzi, într-un moment în care maşinile par să reproducă unele dintre funcţiile sale cele mai distinctive din punct de vedere istoric, cum ar fi scrierea de texte creative? Dacă scrisul nu mai este semnul exclusiv al gândirii, atunci inteligenţa trebuie căutată în altă parte: nu în rezultatele vizibile, ci în ceea ce depăşeşte funcţia. Nu în ceea ce maşina răspunde, ci în ceea ce rezistă răspunsului.
Provocarea implicită din acest text extraordinar, pe care L’Osservatore Romano îl republică astăzi, punându-l la dispoziţia cititorilor italieni, este aceea de a integra maşinile în creşterea conştiinţei, de a transforma viteza de calcul în profunzime a gândirii, de a folosi energia eliberată pentru “forme superioare” de înţelegere. Întrebarea fundamentală, pe scurt, nu este “cât de mult pot face maşinile?”, ci “cât de mult putem creşte noi odată cu ele?”. Această întrebare este linia de continuitate care leagă laboratorul de la Harvard din 1944 de serverele care astăzi procesează miliarde de cereri pe secundă. Este, de asemenea, întrebarea cu care Teilhard de Chardin, dacă ar fi aici, ne-ar privi în ochi.
Din revista pariziană “Études” (martie 1950)
Combinând maşini şi super-creiere
“Mai silenţioase, dar cu aceeaşi forţă irezistibilă ca bateriile de uraniu şi radarul, marile maşini de calcul – concepute şi perfecţionate şi ele în America sub presiunea ultimului război – continuă să crească, deschizând calea pentru schimbări în omenire care s-ar putea dovedi chiar mai revoluţionare decât recenta cucerire a energiei atomice.
După «Bessie» (născută la Harvard în 1944), după Mark I şi Mark II, iată acum Mark III, cea mai recentă sosire: fiecare nouă «fiică» îşi depăşeşte mama prin amploarea memoriei electromagnetice, prin viteza operaţiunilor sale, prin complexitatea calculelor pe care le efectuează fără posibilitatea de eroare. Sunt maşini complet electronice, capabile să exploreze, în timp record, toate combinaţiile posibile ale unui număr atât de vast de variabile încât să pună în mişcare cele mai experte echipe de calculatoare umane. Ele procesează previziuni meteorologice şi financiare, analize ale proprietăţilor unei anumite structuri moleculare, evaluări ale performanţei unui anumit tip de aeronavă în diferite condiţii de operare. Într-o sută de ore, ele oferă rezultate care, dacă ar fi fost încredinţate oamenilor, ar fi necesitat un secol de muncă, cu condiţia ca datele să fi fost mai întâi traduse într-o aritmetică binară deosebită, în care fiecare cifră, indiferent cât de mare, este redusă la o secvenţă de zerouri şi unu – adică, electric, de “opriri” şi “vârfuri”.
Deocamdată, această putere vine cu un preţ ridicat. «Bessie» cuprinde 760.000 de componente; Mark II a costat 500.000 de dolari; utilizarea comercială a unei maşini similare costă astăzi 300 de dolari pe oră. Dar totul sugerează că aceste costuri vor scădea rapid, sub efectul dublu al îmbunătăţirilor tehnice şi al cererii tot mai mari.
Este clar – aşa cum optica şi fotografia au devenit, de-a lungul unui secol, extensia naturală a vederii noastre – că noile maşini capabile să combine electronic «neuronii» sunt pe cale să devină extensia naturală şi universală a creierului nostru: amplificatoare prodigioase, acceleratoare ale facultăţilor noastre, instrumente concepute nu numai pentru a ne extinde vederea, ci şi pentru a ne multiplica a noastră capacitate de gândire.
Ar fi naiv – din multe motive biologice – să ne imaginăm, aşa cum fac anumiţi romancieri, că într-o zi nu prea îndepărtată, creierul mecanic al unei «Bessie» perfecţionate, echipată cu apendice automate, s-ar putea emancipa de autorul său până la punctul de a-l ataca şi a-l reduce la robie.
Nu ar fi mai puţin antiştiinţific, însă, să ne temem că, odată cu înmulţirea lui “Bessie” şi a lui “Mark”, omul va permite în cele din urmă sistemului său nervos să amorţească şi să regreseze. În cazul noilor maşini care produc idei şi numere – ca în cazul maşinilor care procesează materia – funcţia automatismelor create artificial de Viaţa reflectată nu poate fi decât una: să elibereze, şi de data aceasta la un nivel neatins vreodată până acum, o nouă masă de energie psihică, transformabilă imediat în forme şi mai superioare de înţelegere şi imaginaţie”.
Pierre Teilhard de Chardin
sursa:ercis.ro