Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. III. Paştele lui Isus. 5. Răstignirea. “Mi-e sete!” (In 19,28)
Iubiţi fraţi şi surori,
În inima relatării pătimirii, în cel mai luminos şi mai întunecat moment al vieţii lui Isus, Evanghelia lui Ioan ne oferă două cuvinte care conţin un mister imens: “Mi-e sete” (19,28) şi imediat după asta: “S-a împlinit” (19,30). Acestea sunt cuvintele finale, dar sunt încărcate de o viaţă întreagă, care dezvăluie sensul întregii existenţe a Fiului lui Dumnezeu. Pe cruce, Isus nu apare ca un erou victorios, ci ca un cerşetor de iubire. El nu proclamă, nu condamnă, nu se apără. El cere, cu umilinţă, ceea ce singur nu poate să-şi dea în niciun fel.
Setea Celui Răstignit nu este numai nevoia fiziologică a unui trup chinuit. Este, de asemenea, şi mai ales, expresia unei dorinţe profunde: cea de iubire, de relaţie, de comuniune. Este strigătul tăcut al unui Dumnezeu care, voind să împărtăşească totul din condiţia noastră umană, se lasă şi el străbătut de această sete. Un Dumnezeu căruia nu-i este ruşine să cerşească o înghiţitură, pentru că în acel gest ne spune că iubirea, pentru a fi adevărată, trebuie să înveţe şi să ceară şi nu numai să dăruiască.
Mi-e sete, spune Isus, şi în acest fel manifestă umanitatea sa precum şi pe a noastră. Niciunul dintre noi nu este autosuficient. Nimeni nu se poate mântui singur. Viaţa se “împlineşte” nu atunci când suntem puternici, ci atunci când învăţăm să primim. Şi tocmai în acel moment, după ce a primit de la străini un burete înmuiat în oţet, Isus proclamă: S-a împlinit. Iubirea a devenit nevoiaşă şi tocmai din acest motiv şi-a dus lucrarea la capăt.
Acesta este paradoxul creştin: Dumnezeu mântuieşte nu făcând, ci lăsând să fie făcut. Nu învingând răul cu forţa, ci acceptând până la capăt slăbiciunea iubirii. Pe cruce, Isus ne învaţă că omul nu se realizează în putere, ci în deschiderea încrezătoare faţă de ceilalţi, chiar şi atunci când aceştia ne sunt ostili şi duşmani. Mântuirea nu constă în autonomie, ci în recunoaşterea cu umilinţă a propriei nevoi şi în a şti să o exprimăm liber.
Împlinirea umanităţii noastre în planul lui Dumnezeu nu este un act de forţă, ci un gest de încredere. Isus nu mântuieşte printr-o întorsătură dramatică a evenimentelor, ci cerând ceva ce nu-şi poate da singur. Şi aici se deschide o uşă către adevărata speranţă: dacă şi Fiul lui Dumnezeu a ales să nu fie autosuficient, atunci setea noastră – de iubire, de sens, de dreptate – nu este un semn de eşec, ci de adevăr.
Acest adevăr, aparent atât de simplu, este greu de acceptat. Trăim într-un timp care premiază autosuficienţa, eficienţa, performanţa. Şi totuşi, evanghelia ne arată că măsura umanităţii noastre nu este dată de ceea ce putem cuceri, ci de capacitatea de a ne lăsa iubiţi şi, atunci când este necesar, chiar ajutaţi.
Isus ne mântuieşte arătându-ne că a cere nu este nedemn, ci eliberator. Este calea pentru a ieşi din ascunzătoarea păcatului, pentru a reintra în spaţiul comuniunii. Încă de la început, păcatul a generat ruşine. Dar iertarea, cea adevărată, se naşte atunci când putem înfrunta nevoia noastră şi nu ne mai temem de a fi refuzaţi.
Setea lui Isus pe cruce este aşadar şi a noastră. Este strigătul omenirii rănite care caută încă apă vie. Şi această sete nu ne îndepărtează de Dumnezeu, mai degrabă ne uneşte cu el. Dacă avem curajul să recunoaştem asta, putem descoperi că până şi fragilitatea noastră este o punte către cer. Tocmai în a cere – nu în a poseda – se deschide o cale de libertate pentru că încetăm să pretindem că suntem suficienţi nouă înşine.
În fraternitate, în viaţa simplă, în arta de a cere fără ruşine şi de a oferi fără calcul, se ascunde o bucurie necunoscută lumii. O bucurie care ne restituie adevărului originar al fiinţei noastre: suntem creaturi făcute pentru a dărui şi a primi iubire.
Iubiţi fraţi şi surori, în setea lui Cristos putem recunoaşte întreaga noastră sete. Şi putem învăţa că nu există nimic mai uman, nimic mai divin, decât să putem spune: am nevoie. Să nu ne fie teamă să cerem, mai ales atunci când simţim că nu merităm. Să nu ne fie ruşine să întindem mâna. Chiar acolo, în acel gest umil, se ascunde mântuirea.
LEO PP. XIV
sursa:ercis.ro