Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. III. Paştele lui Isus. 4. Predarea. “Pe cine căutaţi?” (In 18,4)
Iubiţi fraţi şi surori,
Astăzi ne concentrăm asupra unei scene care marchează începutul pătimirii lui Isus: momentul arestării sale în Grădina Măslinilor. Evanghelistul Ioan, cu profunzimea sa obişnuită, nu ne prezintă un Isus înspăimântat, care fuge sau se ascunde. Dimpotrivă, ne arată un om liber, care face un pas înainte şi ia cuvântul, înfruntând direct ceasul în care se poate manifesta lumina celei mai mari iubiri.
“Isus, cunoscând toate câte vor veni asupra lui, a ieşit şi le-a zis: «Pe cine căutaţi?»” (In 18,4). Isus ştie. Totuşi, decide să nu se retragă. Se predă. Nu din slăbiciune, ci din iubire. O iubire atât de deplină, atât de matură, încât nu se teme de respingere. Isus nu este luat: se lasă luat. Nu este victima unei arestări, ci autorul unui dar. În acest gest se întrupează o speranţă de mântuire pentru umanitatea noastră: să ştim că, şi în ceasul cel mai întunecat, putem rămâne liberi să iubim până la capăt.
Când Isus răspunde: “Eu sunt”, soldaţii cad la pământ. Este vorba de un pasaj misterios, din moment ce această expresie, în revelaţia biblică, aminteşte chiar numele lui Dumnezeu: “Eu sunt”. Isus revelează că prezenţa lui Dumnezeu se manifestă chiar acolo unde omenirea experimentează nedreptatea, frica, singurătatea. Chiar acolo, adevărata lumină este dispusă să strălucească fără teama de a fi copleşită de întunericul care avansează.
În inima nopţii, când totul pare să se prăbuşească, Isus arată că speranţa creştină nu este evadare, ci decizie. Această atitudine este rodul unei rugăciuni profunde în care nu-i cerem lui Dumnezeu să ne cruţe de suferinţă, ci să avem forţa de a persevera în iubire, conştienţi că viaţa oferită liber din iubire nu ne poate fi luată de nimeni.
“Dacă mă căutaţi pe mine, lăsaţi-i pe aceştia să plece” (In 18,8). În momentul arestării sale, Isus nu este preocupat să se salveze pe sine însuşi: el doreşte numai ca prietenii săi să plece liberi. Aceasta arată că jertfa sa este un adevărat act de iubire. Isus se lasă capturat şi închis de gardieni numai pentru ca aceştia să-i poată lăsa în libertate pe discipolii săi.
Isus a trăit fiecare zi a vieţii sale ca o pregătire pentru această oră dramatică şi sublimă. De aceea, când aceasta soseşte, are forţa de a nu căuta o cale de scăpare. Inima sa ştie bine că a pierde viaţa din iubire nu este un eşec, ci posedă o rodnicie misterioasă. Asemenea bobului de grâu care, tocmai căzând pe pământ nu rămâne singur, ci moare şi devine roditor.
Şi Isus este tulburat în faţa unui drum care pare să ducă numai la moarte şi la sfârşit. Dar este la fel de convins că numai o viaţă pierdută din iubire se regăseşte în cele din urmă. În asta constă adevărata speranţă: nu în încercarea de a evita durerea, ci în a crede că, şi în inima celor mai nedrepte suferinţe, se ascunde germenul unei noi vieţi.
Şi noi? De câte ori apărăm viaţa noastră, proiectele noastre, siguranţele noastre, fără să ne dăm seama că, făcând astfel, rămânem singuri? Logica evangheliei este diferită: numai ceea ce este dăruit înfloreşte, doar iubirea care devine gratuită poate restabili încrederea chiar şi acolo unde totul pare pierdut.
Evanghelia lui Marcu ne vorbeşte şi despre un tânăr care, atunci când Isus este arestat, fuge gol (Mc 14,51). Este o imagine enigmatică, dar profund evocatoare. Şi noi, în încercarea noastră de a-l urma pe Isus, trăim momente în care suntem luaţi prin surprindere şi despuiaţi de certitudinile noastre. Acestea sunt momentele cele mai dificile, în care suntem tentaţi să abandonăm calea evangheliei pentru că iubirea ni se pare o călătorie imposibilă. Totuşi, tocmai un tânăr, la sfârşitul evangheliei, este cel care anunţă femeilor învierea, nu gol, ci îmbrăcat într-o haină albă.
Aceasta este speranţa credinţei noastre: păcatele noastre şi ezitările noastre nu-l împiedică pe Dumnezeu să ne ierte şi să ne redea dorinţa de a continua să-l urmăm, pentru a ne face capabili să ne dăruim viaţa pentru ceilalţi.
Iubiţi fraţi şi surori, să învăţăm şi noi să ne predăm voinţei bune a Tatălui, lăsând ca viaţa noastră să fie un răspuns la binele primit. În viaţă, nu are rost să avem totul sub control. Este suficient să alegem să iubim cu libertate în fiecare zi. Aceasta este adevărata speranţă: să ştim că, şi în întunericul încercării, iubirea lui Dumnezeu ne susţine şi face ca rodul vieţii veşnice să se maturizeze în noi.
sursa:ercis.ro