Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. III. Paştele lui Isus. 3. Iertarea. “I-a iubit până la sfârşit” (In 13,2)
Iubiţi fraţi şi surori,
Astăzi ne concentrăm asupra unuia dintre cele mai şocante şi luminoase gesturi din Evanghelie: momentul în care Isus, în timpul ultimei cine, oferă o îmbucătură celui care este pe cale să-l trădeze. Nu este numai un gest de împărtăşire, este mult mai mult: este ultima încercare a iubirii de a nu capitula.
Sfântul Ioan, cu profunda sa sensibilitate spirituală, ne relatează astfel acel moment: “Ştiind Isus că îi venise ceasul […]. În timpul cinei – când diavolul pusese deja gândul de a-l trăda în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon -[…] i-a iubit până la sfârşit” (In 13,1-2). A iubi până la sfârşit: iată cheia pentru a înţelege inima lui Cristos. O iubire care nu se opreşte în faţa respingerii, a dezamăgirii sau chiar a ingratitudinii.
Isus cunoaşte ceasul, dar nu-l îndură: îl alege. El este cel care recunoaşte momentul în care iubirea sa va trebui să treacă prin cea mai dureroasă rană, cea a trădării. Şi în loc să se retragă, să acuze, să se apere… continuă să iubească: le spală picioarele, întinge pâinea şi o oferă.
“Este acela pentru care voi întinge îmbucătura şi i-o voi da” (In 13,26). Cu acest gest simplu şi umil, Isus duce înainte şi până la capăt iubirea sa. Nu pentru că nu este conştient de ceea ce se întâmplă, ci tocmai pentru că vede clar. A înţeles că libertatea celuilalt, chiar şi atunci când este pierdut în rău, poate fi atinsă totuşi prin lumina unui gest blând. Pentru că ştie că adevărata iertare nu aşteaptă căinţa, ci se oferă cea dintâi, ca dar gratuit, chiar înainte de a fi primită.
Iuda, din păcate, nu înţelege. După îmbucătură – spune Evanghelia – “a intrat Satana în el” (v. 27). Acest pasaj ne impresionează: ca şi cum răul, până atunci ascuns, s-ar fi manifestat după ce iubirea şi-a arătat faţa cea mai dezarmată. Şi tocmai pentru aceasta, fraţilor şi surorilor, acea îmbucătură este mântuirea noastră: pentru că ne spune că Dumnezeu face totul – absolut totul – pentru a ajunge la noi, chiar şi în ceasul în care îl respingem.
Aici se revelează iertarea în toată puterea sa şi manifestă chipul concret al speranţei. Nu este uitare, nu este slăbiciune. Este capacitatea de a-l lăsa pe celălalt liber, chiar iubindu-l până la capăt. Iubirea lui Isus nu neagă adevărul durerii, dar nu permite ca răul să aibă ultimul cuvânt. Acesta este misterul pe care Isus îl face pentru noi, la care şi noi, uneori, suntem chemaţi să participăm.
Câte relaţii se desfac, câte istorii se complică, câte cuvinte nerostite rămân suspendate! Totuşi, Evanghelia ne arată că există întotdeauna un mod de a continua să iubim, chiar şi atunci când totul pare iremediabil compromis. A ierta nu înseamnă a nega răul, ci a-l împiedica să genereze alt rău. Nu înseamnă a spune că nu s-a întâmplat nimic, ci de a face tot posibilul pentru ca resentimentul să nu decidă viitorul.
Când Iuda iese din cameră, “era noapte” (v. 30). Dar imediat după aceea, Isus spune: “Acum a fost glorificat Fiul Omului” (v. 31). Noaptea este încă acolo, dar o lumină a început deja să strălucească. Şi străluceşte pentru că Cristos rămâne fidel până la sfârşit şi astfel iubirea sa este mai puternică decât ura.
Iubiţi fraţi şi surori, şi noi trăim nopţi dureroase şi obositoare. Nopţi ale sufletului, nopţi ale dezamăgirii, nopţi în care cineva ne-a rănit sau ne-a trădat. În acele momente, ispita este să ne închidem, să ne protejăm, să ripostăm. Dar Domnul ne arată speranţa care există; există întotdeauna o altă cale. Ne învaţă că putem oferi o îmbucătură chiar şi celor care ne întorc spatele. Că putem răspunde cu tăcerea încrederii. Şi că putem merge înainte cu demnitate, fără a renunţa la iubire.
Să cerem astăzi harul de a şti să iertăm, chiar şi atunci când ne simţim neînţeleşi, chiar şi atunci când ne simţim abandonaţi. Căci tocmai în acele ore iubirea îşi poate atinge apogeul. După cum ne învaţă Isus, a iubi înseamnă a-l lăsa pe celălalt liber – chiar şi să trădeze – fără a înceta vreodată să credem că şi acea libertate, rănită şi rătăcită, poate fi smulsă din înşelăciunea întunericului şi redată luminii binelui.
Când lumina iertării reuşeşte să treacă prin cele mai adânci crăpături ale inimii, înţelegem că nu este niciodată în zadar. Chiar dacă celălalt nu o acceptă, chiar dacă pare zadarnică, iertarea îi eliberează pe cei care o dăruiesc: dizolvă resentimentul, restabileşte pacea şi ne redă nouă înşine.
Isus, cu simplul gest de a oferi pâine, arată că fiecare trădare poate deveni o ocazie de mântuire, dacă este aleasă ca spaţiu pentru o iubire mai mare. Nu cedează în faţa răului, ci îl învinge cu binele, împiedicându-l să stingă ceea ce este mai adevărat în noi: capacitatea de a iubi.
LEO PP. XIV
sursa:ercis.ro