Iubiţi fraţi şi surori,
Sunt foarte bucuros să fiu astăzi aici pentru a celebra Euharistia duminicală în această frumoasă catedrală. După cum ştiţi, trebuia să ajung pe 12 mai, însă Duhul Sfânt a acţionat altfel. Dar sunt cu adevărat bucuros şi, cu această fraternitate, cu această bucurie creştină, vă salut pe voi toţi cei prezenţi aici, Eminenţa Sa, episcopul diecezei, autorităţile prezente şi pe voi toţi.
În liturgia de astăzi, prima lectură şi evanghelia ne vorbesc despre ospitalitate, despre slujire şi despre ascultare (cf. Gen 18,1-10; Lc 10,38-42).
În primul caz, Dumnezeu îl vizitează pe Abraham în persoana a “trei bărbaţi” care vin la cortul său “în ora cea mai caldă a zilei” (cf. Gen 18,1-2). Ne putem imagina scena: soarele arzător, calmul constant al deşertului, căldura intensă şi cei trei necunoscuţi care caută adăpost. Abraham, aşezat “la intrarea cortului”, este în poziţia de stăpân al casei şi este foarte frumos să vedem cum îşi exercită rolul: recunoscând prezenţa lui Dumnezeu în vizitatorii săi, se ridică, aleargă în întâmpinarea lor, se prosternă la pământ, îi roagă să se oprească. Astfel, întreaga scenă prinde viaţă. Liniştea după-amiezii este plină de gesturi de iubire care îl implică nu numai pe patriarh, ci şi pe Sara, soţia sa, şi pe servitori. Abraham nu mai este aşezat, ci “stă lângă ei sub copac” (Gen 18,8), şi acolo Dumnezeu îi comunică vestea cea mai frumoasă pe care ar fi putut-o aştepta: “Sara, soţia ta, va avea un fiu” (Gen 18,10).
Dinamica acestei întâlniri ne poate face să reflectăm: Dumnezeu alege calea ospitalităţii pentru a-i întâlni pe Sara şi pe Abraham şi a le da vestea rodniciei lor, după care tânjeau atât de mult şi ceva la care nu mai sperau. După atâtea momente de har în care îi vizitase deja, El se întoarce să bată la uşa lor, cerând primire şi încredere. Şi cei doi soţi în vârstă răspund pozitiv, fără să ştie încă ce se va întâmpla. Recunosc în vizitatorii misterioşi binecuvântarea sa, însăşi prezenţa sa. Îi oferă ceea ce au: hrana, compania, slujirea, umbra unui copac. De la El primesc promisiunea unei noi vieţi şi a unei descendenţe.
Deşi în circumstanţe diferite, şi evanghelia ne vorbeşte despre acelaşi mod de a acţiona al lui Dumnezeu. Şi aici, de fapt, Isus se prezintă ca oaspete în casa Martei şi a Mariei. Nu este un necunoscut: este în casa unor prieteni, iar atmosfera este festivă. Una dintre surori îl primeşte cu mii de atenţii, în timp ce cealaltă îl ascultă aşezată la picioarele sale, cu atitudinea tipică a discipolului faţă de învăţător. După cum ştim, la plângerile celei dintâi, care ar dori un pic ajutor în treburile practice, Isus răspunde invitând-o să aprecieze valoarea ascultării (cf. Lc 10,41-42).
Însă ar fi greşit să vedem aceste două atitudini ca opuse una celeilalte sau să facem comparaţii de merit între cele două femei. De fapt, slujirea şi ascultarea sunt două dimensiuni gemene ale primirii.
În primul rând în raportul nostru cu Dumnezeu. De fapt, dacă este important să trăim credinţa noastră în concreteţea acţiunii şi în fidelitatea faţă de îndatoririle noastre, în funcţie de starea şi de vocaţia fiecăruia, este, de asemenea, fundamental să facem acest lucru începând de la meditarea Cuvântului lui Dumnezeu şi de la atenţia la ceea ce Duhul Sfânt sugerează inimii noastre, rezervând, în acest scop, momente de tăcere, momente de rugăciune, timpuri în care, eliminând zgomotul şi distragerile, ne adunăm în faţa Lui şi facem unitate în noi înşine. Aceasta este o dimensiune a vieţii creştine pe care trebuie să o recuperăm îndeosebi astăzi, atât ca valoare personală şi comunitară, cât şi ca semn profetic pentru timpurile noastre: a face spaţiu tăcerii, ascultării Tatălui care vorbeşte şi “vede în ascuns” (Mt 6,6). În acest scop, zilele de vară pot fi un moment providenţial în care experimentăm cât de frumoasă şi importantă este intimitatea cu Dumnezeu şi cât de mult ne poate ajuta să fim mai deschişi, mai primitori unii faţă de alţii.
Sunt zile în care avem mai mult timp liber, atât pentru a ne reculege şi a medita, cât şi pentru a ne întâlni, călătorind şi vizitând. Să profităm de acest moment pentru a savura, venind din vârtejul angajărilor şi preocupărilor, câteva momente de linişte, de reculegere, precum şi pentru a împărtăşi, călătorind undeva, bucuria de a ne revedea – aşa cum fac eu astăzi aici -, să folosim acest lucru ca o ocazie pentru a ne îngriji unii de alţii, pentru a schimba experienţe, idei, pentru a ne oferi reciproc înţelegere şi sfat: acest lucru ne face să ne simţim iubiţi şi cu toţii avem nevoie de asta. Să o facem cu curaj. În acest fel, în solidaritate, în împărtăşirea credinţei şi a vieţii, vom promova o cultură a păcii, ajutându-i şi pe cei din jur să depăşească fracturi, ostilităţi şi să construiască comuniune: între persoane, între popoare, între religii.
Papa Francisc spunea că “dacă vrem să gustăm viaţa cu bucurie, trebuie să asociem aceste două atitudini: pe de o parte, faptul de «a sta la picioarele» lui Isus pentru a-l asculta în timp ce ne dezvăluie secretul fiecărui lucru; pe de altă parte, să fim atenţi şi prompţi în ospitalitate, când El trece şi bate la uşa noastră, cu faţa prietenului care are nevoie de un moment de refacere şi de fraternitate” (Angelus, 21 iulie 2019). El spunea aceste cuvinte, printre altele, cu doar câteva luni înainte de izbucnirea pandemiei: şi cât de mult ne-a învăţat în această privinţă acea experienţă lungă şi dificilă, pe care încă ne-o amintim.
Desigur, toate acestea costă trudă. Atât slujirea, cât şi ascultarea nu sunt întotdeauna uşoare: cer angajare, capacitate de renunţare. Costă trudă, de exemplu, pentru a asculta şi a sluji, fidelitatea şi iubirea cu care un tată şi o mamă îşi duc înainte familia, precum costă trudă şi angajarea cu care copiii lor, acasă şi la şcoală, corespund eforturilor lor; costă trudă pentru a ne înţelege reciproc atunci când avem opinii diferite, pentru a ne ierta reciproc când greşim, pentru a ne ajuta reciproc când suntem bolnavi, pentru a ne susţine reciproc când suntem trişti. Dar numai aşa, cu aceste eforturi, se poate construi ceva bun în viaţă; numai aşa se pot naşte şi creşte relaţii autentice şi puternice între persoane, şi numai de jos, din viaţa de zi cu zi, poate creşte, se poate răspândi şi poate fi experimentată ca prezentă Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Lc 7,18-22).
Sfântul Augustin, într-unul din discursurile sale, reflectând asupra episodului Martei şi Mariei, comenta: “În aceste două femei sunt simbolizate două vieţi: cea prezentă şi cea viitoare; una trăită în trudă şi cealaltă în odihnă; una tulburată, cealaltă fericită; una trecătoare, cealaltă veşnică” (Sermo 104, 4). Şi gândindu-se la munca Martei, Augustin spunea: “Cine este vreodată scutit de această slujire de a se îngriji de ceilalţi? Cine îşi poate vreodată trage sufletul după aceste îndatoriri? Să încercăm să le îndeplinim fără prihană şi cu caritate […]. Truda va trece şi odihna va veni; dar se va ajunge la odihnă numai prin trudă. Corabia va trece şi va ajunge în patrie; dar la patrie nu se va ajunge decât prin intermediul corabiei” (ivi, 6-7).
Abraham, Marta şi Maria ne amintesc astăzi tocmai acest lucru: că ascultarea şi slujirea sunt două atitudini complementare cu care ne deschidem, în viaţă, la prezenţa binecuvântătoare a Domnului. Exemplul lor ne invită să împăcăm, în zilele noastre, contemplarea şi acţiunea, odihna şi truda, tăcerea şi hărnicia, cu înţelepciune şi echilibru, având mereu caritatea lui Isus ca etalon, Cuvântul său ca lumină şi harul său ca izvor de forţă, care ne susţine dincolo de propriile noastre capacităţi (cf. Fil 4,13).
LEO PP. XIV
sursa:ercis.ro