În cadrul acestei Liturghii din 27 iunie 2025, în Bazilica “Sfântul Petru”, printre ceilalţi diaconi care au fost hirotoniţi întru Preoţie de Papa Leon al XIV-lea a fost şi Antonio-Daniel Băcăoanu, originar din Parohia Adjudeni, pentru Dieceza de Iaşi.
Astăzi, în Solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus, Ziua pentru sfinţirea preoţilor, celebrăm cu bucurie această Euharistie în Jubileul Preoţilor.
De aceea mă adresez înainte de toate vouă, iubiţi fraţi preoţi, care aţi venit la mormântul apostolului Petru ca să treceţi prin Poarta Sfântă, pentru a vă întoarce să vă cufundaţi veşmintele voastre baptismale şi sacerdotale în Inima Mântuitorului. Apoi, pentru unii dintre cei prezenţi, acest gest se realizează într-o zi unică din viaţa lor: cea a hirotonirii.
A vorbi despre Inima lui Cristos în acest context înseamnă a vorbi despre întregul mister al întrupării, al morţii şi al învierii Domnului, încredinţat în mod deosebit nouă ca să-l facem prezent în lume. Pentru aceasta, în lumina lecturilor pe care le-am ascultat, să reflectăm împreună asupra modului în care putem contribui la această operă de mântuire.
În prima, profetul Ezechiel ne vorbeşte despre Dumnezeu ca despre un păstor care îşi revizuieşte turma, numărând oile sale una câte una: merge în căutarea celor pierdute, le îngrijeşte pe cele rănite, le susţine pe cele slabe şi bolnave (cf. Ez 34,11-16). Astfel ne aminteşte, într-un timp de conflicte mari şi teribile, că iubirea Domnului, de care suntem chemaţi să ne lăsăm îmbrăţişaţi şi plăsmuiţi, este universală şi că în ochii săi – şi, prin urmare, şi în ai noştri – nu există loc pentru diviziuni şi ură de niciun fel.
Apoi, în a doua lectură (cf. Rom 5,5-11), Sfântul Paul, amintindu-ne că Dumnezeu ne-a împăcat “pe când eram încă neputincioşi” (v. 6) şi “păcătoşi” (v. 8), ne invită să ne abandonăm acţiunii transformatoare a Duhului său care locuieşte în noi, într-un drum zilnic de convertire. Speranţa noastră se întemeiază pe conştiinţa că Domnul nu ne abandonează: ne însoţeşte mereu. Însă noi suntem chemaţi să cooperăm cu el, înainte de toate punând în centrul existenţei noastre Euharistia, “izvorul şi culmea întregii vieţi creştine” (Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică Lumen gentium, nr. 11); apoi “prin primirea rodnică a sacramentelor, mai ales prin spovada sacramentală frecventă” (Idem, Decretul Presbyterorum ordinis, nr. 18); şi în sfârşit cu rugăciunea, meditarea cuvântului şi exercitarea carităţii, conformând tot mai mult inima noastră cu aceea a “Tatălui îndurărilor” (ibidem).
Şi aceasta ne aduce la evanghelia pe care am ascultat-o (cf. Lc 15,3-7), care vorbeşte despre bucuria lui Dumnezeu – şi a fiecărui păstor care iubeşte după Inima sa – pentru întoarcerea la staul a uneia singure dintre oile sale. Este o invitaţie de a trăi caritatea pastorală cu acelaşi suflet mare al Tatălui, cultivând în noi dorinţa sa: ca nimeni să nu se piardă (cf. In 6,39), ci ca toţi, şi prin noi, să-l cunoască pe Cristos şi să aibă viaţă veşnică în el (cf. In 6,40). Este o invitaţie de a ne uni intim cu Isus (cf. Presbyterorum ordinis, nr. 14), sămânţă de armonie în mijlocul fraţilor, luând pe umerii noştri pe cei pierduţi, dăruind iertarea celor care au greşit, ieşind să-i căutăm pe cei care s-au îndepărtat sau au fost excluşi, îngrijindu-ne de cei care suferă în trup şi în spirit, într-un mare schimb de iubire care, născându-se din coasta străpunsă a Celui Răstignit, îi învăluie pe toţi oamenii şi umple lumea. Papa Francisc scria în această privinţă: “Din rana coastei lui Cristos continuă să curgă acel fluviu care nu se epuizează niciodată, care nu trece, care se oferă mereu din nou celor care vor să iubească. Numai iubirea sa va face posibilă o nouă omenire” (Scrisoarea enciclică Dilexit nos, nr. 219).
Slujirea sacerdotală este o slujire de sfinţire şi de reconciliere pentru unitatea Trupului lui Cristos (cf. Lumen gentium, 7). Pentru aceasta Conciliul Vatican II cere preoţilor să facă orice efort pentru a “conduce pe toţi la unitatea în caritate” (Presbyterorum ordinis, nr. 9), armonizând diferenţele, astfel încât “nimeni […] să nu se poată simţi străin” (ibidem). Şi le recomandă să fie uniţi cu episcopul şi în preoţime (ibidem, nr. 7-8). De fapt, cu cât va fi mai multă unitate între noi, cu atât vom şti să-i conducem şi pe alţii la staulul Bunului Păstor, să trăiască ca fraţi în casa unică a Tatălui.
În acest sens, Sfântul Augustin, într-o predică ţinută cu ocazia aniversării hirotonirii sale, vorbea despre un rod bucuros de comuniune care îi uneşte pe credincioşi, preoţi şi episcopi şi care îşi are rădăcina în faptul că toţi se simt răscumpăraţi şi mântuiţi de acelaşi har şi de aceeaşi milostivire. Chiar în acel context rostea celebra frază: “De fapt, pentru voi sunt episcop, cu voi sunt creştin” (Sermo 340, 1).
În Liturghia solemnă de început al pontificatului meu, am exprimat în faţa poporului lui Dumnezeu o mare dorinţă: “O Biserică unită, semn de unitate şi de comuniune, care să devină ferment pentru o lume reconciliată” (18 mai 2025). Astăzi mă întorc să o împărtăşesc cu voi toţi: reconciliaţi, uniţi şi transformaţi de iubirea care izvorăşte din belşug din Inima lui Cristos, să mergem împreună pe urmele sale, umili şi hotărâţi, fermi în credinţă şi deschişi tuturor în caritate, să ducem în lume pacea Celui Înviat, cu acea libertate care vine din faptul de a şti că suntem iubiţi, aleşi şi trimişi de Tatăl.
Şi acum, înainte de a încheia, mă adresez vouă, dragi candidaţi la hirotonire, care în curând, prin impunerea mâinilor episcopului şi cu o reînnoită revărsare a Duhului Sfânt, veţi deveni preoţi. Vă spun câteva lucruri simple, dar pe care le consider importante pentru viitorul vostru şi pentru cel al sufletelor care vă vor fi încredinţate. Iubiţi-l pe Dumnezeu şi pe fraţi, fiţi generoşi, fervenţi în celebrarea sacramentelor, în rugăciune, mai ales în adoraţie, şi în slujire; fiţi aproape de turma voastră, dăruiţi timpul vostru şi energiile voastre pentru toţi, fără să vă cruţaţi, fără să faceţi diferenţe, aşa cum ne învaţă coasta străpunsă a Celui Răstignit şi exemplul sfinţilor. Şi în această privinţă, amintiţi-vă că Biserica, în istoria sa milenară, a avut – şi are şi astăzi – figuri minunate de sfinţenie sacerdotală: pornind de la comunităţile de la începuturi, ea a generat şi a cunoscut, între preoţii săi, martiri, apostoli neobosiţi, misionari şi campioni ai carităţii. Preţuiţi această bogăţie: interesaţi-vă de istoriile lor, studiaţi vieţile lor şi operele lor, imitaţi virtuţile lor, lăsaţi-vă aprinşi de zelul lor, invocaţi adesea, cu insistenţă, mijlocirea lor! Lumea noastră propune prea adesea modele de succes şi de prestigiu discutabile şi inconsistente. Nu vă lăsaţi fascinaţi de ele! Priviţi mai degrabă la exemplul solid şi la roadele apostolatului, de multe ori ascuns şi umil, ale celor care în viaţă l-au slujit pe Domnul şi pe fraţi cu credinţă şi dăruire şi continuaţi memoria lor cu fidelitatea voastră.
În sfârşit, să ne încredinţăm cu toţii ocrotirii materne a Sfintei Fecioare Maria, Maica preoţilor şi Maica speranţei: ea să însoţească şi să sprijine paşii noştri, pentru ca în fiecare zi să putem configura tot mai mult inima noastră cu aceea a lui Cristos, Păstorul suprem şi veşnic.
LEO PP. XIV
sursa: ercis.ro