Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Le mulţumesc celor care au făcut posibilă această întâlnire, care în multe moduri ne duce la inima Jubileului, un an de har în care tuturor le este recunoscută demnitatea de prea multe ori diminuată sau refuzată. Speranţă este un cuvânt pentru voi bogat în istorie: nu este un slogan, ci lumina redescoperită printr-o mare muncă. Doresc să vă repet, aşadar, acel salut care schimbă inima: pacea fie cu voi! În seara de Paşte, Isus i-a salutat astfel pe discipolii închişi în cenacol. Îl abandonaseră, credeau că l-au pierdut pentru totdeauna, erau înfricoşaţi şi dezamăgiţi, unii deja plecaseră. Însă Isus este cel care îi găseşte, cel care vine să-i caute din nou. Intră pe uşile încuiate în locul în care sunt ca şi cum ar fi îngropaţi de vii. Aduce pacea, îi recreează cu iertarea, suflă asupra lor: adică îl revarsă pe Duhul Sfânt, care este suflarea lui Dumnezeu în noi. Când lipseşte aerul, când lipseşte orizontul, demnitatea noastră se ofileşte. Să nu uităm că Isus înviat vine din nou şi aduce suflarea sa! Adesea o face prin intermediul persoanelor care merg dincolo de uşile noastre închise şi care, în pofida a tot ce s-ar fi putut întâmpla, văd demnitatea pe care am uitat-o sau care ne-a fost refuzată.
Preaiubiţilor, prezenţa voastră aici este o mărturie de libertate. Îmi amintesc că atunci când Papa Francisc intra într-o închisoare, chiar şi în ultima sa Joi Sfântă, îşi punea mereu acea întrebare: “De ce ei şi nu eu?”. Drogurile şi dependenţele sunt o închisoare invizibilă pe care voi, în moduri diferite, aţi cunoscut-o şi aţi combătut-o, dar cu toţii suntem chemaţi la libertate. Întâlnindu-vă, mă gândesc la abisul inimii mele şi al fiecărei inimi omeneşti. Este un psalm, adică Biblia, care numeşte misterul care locuieşte în noi un “abis” (cf. Ps 63,7). Sfântul Augustin a mărturisit că numai în Cristos neliniştea inimii sale a găsit pacea. Noi căutăm pacea şi bucuria, suntem însetaţi de ele. Şi multe amăgiri ne pot dezamăgi şi chiar ne pot întemniţa în această căutare.
Însă să privim în jur. Şi să citim pe feţele fiecăruia dintre noi un cuvânt care nu trădează niciodată: împreună. Răul se învinge împreună. Bucuria se găseşte împreună. Nedreptatea se combate împreună. Dumnezeul care a creat şi cunoaşte pe fiecare – şi este mai apropiat de mine decât sunt eu însumi – ne-a făcut pentru a fi împreună. Desigur, există şi legături care fac rău şi grupuri umane în care lipseşte libertatea. Însă chiar şi acestea se înving numai împreună, având încredere în cei care nu câştigă pe pielea noastră, în cei pe care îi putem întâlni şi ne întâlnesc cu atenţie dezinteresată.
Ziua de astăzi, fraţilor şi surorilor, ne angajează într-o luptă care nu poate fi abandonată atâta timp cât, în jurul nostru, cineva încă este închis în diferitele forme de dependenţă. Lupta noastră este împotriva celor care fac din droguri şi din orice altă dependenţă – să ne gândim la alcool sau la jocurile de noroc – propriul business imens. Există concentrări enorme de interese şi organizaţii criminale ramificate pe care statele au datoria să le demonteze. Este mai uşor a combate victimele lor. Prea adesea, în numele securităţii, s-a purtat şi se poartă război împotriva săracilor, umplând închisorile cu cei care sunt numai ultima verigă dintr-un lanţ al morţii. În schimb, cei care ţin lanţul în mâinile lor reuşesc să aibă influenţă şi impunitate. Oraşele noastre nu trebuie eliberate de marginalizaţi, ci de marginalizare; nu trebuie curăţate de disperaţi, ci de disperare. “Cât de frumoase sunt oraşele care depăşesc neîncrederea nesănătoasă şi îi integrează pe cei diferiţi şi care fac din această integrare un nou factor de dezvoltare! Cât de frumoase sunt oraşele care, chiar şi în proiectarea lor arhitectonică, sunt pline de spaţii care conectează, pun în relaţie, favorizează recunoaşterea celuilalt!” (Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, nr. 210).
Jubileul ne arată cultura întâlnirii ca drum spre siguranţă, ne cere restituirea şi redistribuirea bogăţiilor acumulate pe nedrept, ca drum spre reconcilierea personală şi civilă. “Precum în cer, aşa şi pe pământ”: cetatea lui Dumnezeu ne angajează la profeţie în cetatea oamenilor. Şi aceasta – ştim – poate duce şi astăzi la martiriu. Lupta împotriva traficului de droguri, angajarea educativă în rândul săracilor, apărarea comunităţilor indigene şi a migranţilor, fidelitatea faţă de doctrina socială a Bisericii sunt în multe locuri considerate subversive.
Dragi tineri, voi nu sunteţi spectatori ai reînnoirii de care Pământul nostru are atâta nevoie: voi sunteţi protagonişti. Dumnezeu face lucruri măreţe cu aceia pe care îi eliberează de rău. Un alt psalm, pe care primii creştini l-au iubit atât de mult, spune: “Piatra aruncată de zidari a ajuns în capul unghiului” (Ps 117,22). Isus a fost refuzat şi răstignit în afara porţilor cetăţii sale. Pe el, piatra din capul unghiului pe care Dumnezeu reconstruieşte lumea, şi voi sunteţi pietre de mare valoare în zidirea unei noi omeniri. Isus, care a fost refuzat, vă invită pe voi toţi, iar dacă v-aţi simţit rebutaţi şi terminaţi, acum nu mai sunteţi aşa. Greşelile, suferinţele, dar mai ales dorinţa de viaţă pe care le purtaţi vă fac martori că schimbarea este posibilă.
Biserica are nevoie de voi. Omenirea are nevoie de voi. Educaţia şi politica au nevoie de voi. Împreună, peste orice dependenţă degradantă, vom face să prevaleze demnitatea infinită imprimată în fiecare. Din păcate, această demnitate străluceşte uneori numai atunci când este aproape complet pierdută. Atunci vine o tresăltare şi devine clar că ridicarea este o chestiune de viaţă sau de moarte. Ei bine, astăzi întreaga societate are nevoie de acea tresăltare, are nevoie de mărturia voastră şi de marea muncă pe care o faceţi. De fapt, cu toţii avem vocaţia de a fi mai liberi şi de a fi umani, vocaţia la pace. Aceasta este vocaţia cea mai divină. Să mergem înainte împreună, aşadar, multiplicând locurile de vindecare, de întâlnire şi de educaţie: parcursuri pastorale şi politici sociale care să înceapă de pe stradă şi nu consideră niciodată pe nimeni pierdut. Şi rugaţi-vă şi voi pentru ca slujirea mea să fie în slujba speranţei persoanelor şi a popoarelor, în slujba tuturor.
Vă încredinţez călăuzirii materne a Mariei Preasfinte. Şi vă binecuvântez din inimă. Mulţumesc!
LEO PP. XIV
sursa: ercis.ro