Preaiubiţi formatori, seminarişti, animatori vocaţionali, prieteni în Domnul!
Este o mare bucurie pentru mine să fiu astăzi aici cu voi. În inima Anului Sfânt, împreună vrem să mărturisim că este posibil să fim preoţi fericiţi, pentru că ne-a chemat Cristos, Cristos ne-a făcut prietenii săi (cf. In 15,15): este un har pe care vrem să-l primim cu recunoştinţă şi responsabilitate.
Aş dori să-i mulţumesc cardinalului Lazzaro şi tuturor colaboratorilor Dicasterului pentru Cler pentru slujirea lor generoasă şi competentă: o muncă vastă şi preţioasă, care se desfăşoară adesea în tăcere şi în discreţie şi care produce roade de comuniune, de formare şi de reînnoire.
Cu acest moment de schimb fratern, un schimb internaţional, putem valoriza patrimoniul experienţelor deja maturate, încurajând creativitatea, coresponsabilitatea şi comuniunea în Biserică, astfel încât ceea ce este semănat cu dăruire şi generozitate în atâtea comunităţi să poată deveni lumină şi stimulent pentru toţi.
Cuvintele lui Isus: “V-am numit prieteni” (In 15,15), nu sunt doar o declaraţie afectuoasă adresată discipolilor, ci o adevărată cheie pentru a înţelege slujirea sacerdotală. De fapt, preotul este un prieten al Domnului, chemat să trăiască o relaţie personală şi de încredere cu el, hrănită de cuvânt, de celebrarea sacramentelor, de rugăciunea zilnică. Această prietenie cu Cristos este fundamentul spiritual al slujirii primite prin hirotonire, sensul celibatului nostru şi energia slujirii ecleziale căreia îi dedicăm viaţa noastră. Ea ne susţine în momentele de încercare şi ne permite să reînnoim în fiecare zi “da”-ul rostit la începutul vocaţiei.
Îndeosebi, preaiubiţilor, din acest cuvânt-cheie aş vrea să scot trei implicaţii pentru formarea la slujirea sacerdotală.
Înainte de toate, formarea este un drum de relaţie. A deveni prieteni cu Cristos înseamnă a fi formaţi în relaţie, nu numai în competenţe. Aşadar, formarea sacerdotală nu se poate reduce la dobândirea de noţiuni, ci este un drum de familiaritate cu Domnul care implică întreaga persoană, inimă, inteligenţă, libertate şi o plăsmuieşte după imaginea Bunului Păstor. Numai cei care trăiesc în prietenie cu Cristos şi sunt pătrunşi de Duhul său pot vesti cu autenticitate, pot mângâia cu compasiune şi pot călăuzi cu înţelepciune. Asta necesită ascultare profundă, meditaţie şi o viaţă interioară bogată şi ordonată.
În al doilea rând, fraternitatea este un stil esenţial de viaţă prezbiterală. A deveni prieteni ai lui Cristos comportă să trăim ca fraţi între preoţi şi între episcopi, nu drept concurenţi sau individualişti. Aşadar, formarea trebuie să ajute la construirea de legături solide în prezbiteriu ca expresie a unei Biserici sinodale, în care creştem împreună împărtăşind ostenelile şi bucuriile slujirii. De fapt, cum am putea noi, slujitorii, să fim constructori de comunităţi vii dacă, în primul rând, nu ar domni între noi o fraternitate efectivă şi sinceră?
În afară de asta, a forma preoţi prieteni ai lui Cristos înseamnă a forma oameni capabili să iubească, să asculte, să se roage şi să slujească împreună. Pentru aceasta, trebuie acordată toată atenţia pregătirii formatorilor, deoarece eficacitatea muncii lor depinde în primul rând de exemplul de viaţă şi de comuniunea dintre ei. Însăşi instituţia seminariilor ne aminteşte că formarea viitorilor slujitori hirotoniţi nu se poate desfăşura în manieră izolată, ci are nevoie de implicarea tuturor prietenilor şi prietenelor Domnului care trăiesc ca discipoli misionari în slujba poporului lui Dumnezeu.
În acest sens, aş vrea să spun un cuvânt şi despre vocaţii. În pofida semnalelor de criză care trec prin viaţa şi misiunea preoţilor, Dumnezeu continuă să cheme şi rămâne fidel faţă de promisiunile sale. Trebuie să existe spaţii adecvate pentru a asculta glasul său. Pentru aceasta, sunt importante mediile şi formele de pastoraţie a tineretului impregnate de evanghelie, unde vocaţiile la dăruirea totală de sine să se poată manifesta şi maturiza. Să aveţi curajul de propuneri puternice şi eliberatoare! Privind la tinerii care în acest timp al nostru spun Domnului generosul lor “iată-mă”, să simţim cu toţii nevoia de a reînnoi “da-ul” nostru, de a redescoperi frumuseţea de a fi discipoli misionari în urmarea lui Cristos, Bunul Păstor.
Preaiubiţilor, celebrăm această întâlnire în ajunul Solemnităţii Preasfintei Inimi a lui Isus: din acest “rug aprins” îşi are originea vocaţia noastră; din acest izvor de har vrem să ne lăsăm transformaţi.
Enciclica Papei Francisc Dilexit nos, dacă este un dar preţios pentru toată Biserica, este deosebit de preţioasă pentru noi, preoţii. Ea ne interpelează puternic: ne cere să păzim împreună mistica şi angajarea socială, contemplaţia şi acţiunea, tăcerea şi vestirea. Timpul nostru ne provoacă: mulţi par să se fi distanţat de credinţă, şi totuşi, în adâncul multor persoane, mai ales al tinerilor, există sete de infinit şi de mântuire. Atâţia experimentează o absenţă a lui Dumnezeu, şi totuşi fiecare fiinţă umană este făcută pentru el, iar planul Tatălui este să-l facă pe Cristos inima lumii.
Pentru aceasta vrem să redescoperim împreună elanul misionar. O misiune care propune evanghelia lui Isus cu curaj şi iubire. Prin acţiunea noastră pastorală, Domnul însuşi este cel care are grijă de turma sa, îi adună pe cei împrăştiaţi, se apleacă asupra celor răniţi, îi susţine pe cei descurajaţi. Imitând exemplul Învăţătorului, creştem în credinţă şi, prin urmare, devenim martori credibili ai vocaţiei pe care am primit-o. Când unul crede, se vede: fericirea slujitorului reflectă întâlnirea sa cu Cristos, susţinându-l în misiune şi în slujire.
Iubiţi fraţi în preoţie, vă mulţumesc vouă care aţi venit de departe! Vă mulţumesc fiecăruia pentru dăruirea zilnică, în special în locurile de formare, în periferiile existenţiale şi în locuri dificile, uneori periculoase. În timp ce ne amintim de preoţii care şi-au dat viaţa, chiar până la vărsarea sângelui, astăzi ne reînnoim disponibilitatea de a trăi fără rezerve un apostolat de compasiune şi de bucuriei.
Vă mulţumesc pentru ceea ce sunteţi! Pentru că voi le amintiţi tuturor că este frumos a fi preoţi şi că fiecare chemare a Domnului este, înainte de toate, o chemare la bucuria sa. Nu suntem perfecţi, dar suntem prieteni ai lui Cristos, fraţi între noi şi copii ai Mamei sale duioase Maria, şi asta ne este îndeajuns.
Să ne îndreptăm către Domnul Isus, către Inima sa milostivă care arde de iubire pentru fiecare persoană. Să-i cerem harul de a fi discipoli misionari şi păstori după voinţa sa: căutându-i pe cei pierduţi, slujindu-i pe cei săraci, călăuzindu-i cu umilinţă pe cei încredinţaţi nouă. Fie ca Inima lui să inspire planurile noastre, să transforme inimile noastre şi să ne reînnoiască în misiune. Vă binecuvântez cu afect şi mă rog pentru voi toţi.
Vreau să subliniez importanţa vieţii spirituale a preotului. De atâtea ori, când avem nevoie de ajutor, căutaţi un bun “însoţitor”, un director spiritual, un bun duhovnic. Nimeni aici nu este singur. Şi chiar dacă lucraţi în cea mai îndepărtată misiune, nu sunteţi niciodată singuri! Încercaţi să trăiţi ceea ce Papa Francisc numea adesea “apropiere”: apropiere de Domnul, apropiere de episcopul vostru sau superiorul călugăresc şi apropiere şi între voi, pentru că voi trebuie să fiţi cu adevărat prieteni, fraţi; trăiţi această experienţă foarte frumoasă de a merge împreună ştiind că suntem chemaţi să fim discipoli ai Domnului. Avem o misiune mare şi toţi împreună o putem îndeplini. Contăm mereu pe harul lui Dumnezeu, pe apropierea şi din partea mea, şi împreună putem fi cu adevărat acest glas în lume. Mulţumesc!
Urări vouă tuturor! Dumnezeu să vă binecuvânteze mereu!
LEO PP. XIV
sursa: ercis.ro