Iubiţi confraţi, bună ziua şi bine aţi venit!
Apreciez şi admir angajarea voastră de a veni ca pelerini la Roma, ştiind bine cât de presante sunt exigenţele slujirii. Dar fiecare dintre voi, ca şi mine, înainte de a fi păstor, este oaie din turma Domnului! Şi prin urmare şi noi, ba chiar, noi suntem primii invitaţi să trecem prin Poarta Sfântă, simbol al lui Cristos Mântuitorul. Pentru a conduce Biserica încredinţată îngrijirilor noastre, trebuie să ne lăsăm profund reînnoiţi de el, Bunul Păstor, pentru a ne conforma pe deplin inimii sale şi misterului său de iubire.
“Spes non confudit“, “speranţa nu înşală” (Rom 5,5). De câte ori a repetat Papa Francisc aceste cuvinte ale Sfântului Paul! Au devenit motoul său, atât de mult încât le-a ales ca incipit al bulei de convocare a acestui An jubiliar.
Noi, episcopii, suntem primii moştenitori ai acestei moşteniri profetice şi trebuie să o păzim şi să o transmitem poporului lui Dumnezeu, cu cuvântul şi mărturia. Uneori, a vesti că speranţa nu înşală înseamnă a merge împotriva curentului, chiar împotriva evidenţei unor situaţii dureroase care par să nu aibă ieşire. Dar tocmai în acele momente se poate manifesta mai bine cum credinţa noastră şi speranţa noastră nu vin de la noi, ci de la Dumnezeu. Şi atunci, dacă suntem cu adevărat aproape, solidari cu cei care suferă, Duhul Sfânt poate reaprinde în inimi şi flacăra care de acum este aproape stinsă (cf. Bula Spes non confudit, 3).
Preaiubiţilor, păstorul este martor al speranţei cu exemplul unei vieţi ferm ancorate în Dumnezeu şi dăruite în întregime în slujba Bisericii. Şi aceasta se întâmplă în măsura în care el se identifică cu Cristos în viaţa sa personală şi în slujirea sa apostolică: atunci Duhul Domnului dă formă modului său de a gândi, sentimentelor sale, comportamentelor sale. Să ne oprim împreună asupra câtorva trăsături care caracterizează această mărturie.
Înainte de toate, episcopul este principiul vizibil de unitate în Biserica particulară încredinţată lui. Este misiunea lui să facă în aşa fel încât ea să se construiască în comuniune între toţi membrii săi şi cu Biserica universală, valorizând contribuţia diferitelor daruri şi slujiri pentru creşterea comună şi pentru răspândirea evangheliei. În această slujire, ca în toată misiunea sa, episcopul se poate baza pe harul divin special conferit lui prin hirotonirea episcopală: el îl susţine ca învăţător al credinţei, ca sfinţitor şi conducător spiritual; animă dăruirea sa pentru Împărăţia lui Dumnezeu, pentru mântuirea veşnică a persoanelor, pentru a transforma istoria cu forţa evangheliei.
Al doilea aspect pe care aş vrea să-l iau în considerare, pornind întotdeauna de la Cristos ca formă a vieţii păstorului, l-aş defini astfel: episcopul ca om al vieţii teologice. Ceea ce este echivalent cu a spune: om pe deplin docil faţă de acţiunea Duhului Sfânt, care trezeşte în el credinţa, speranţa şi caritatea şi le hrăneşte, ca flacăra focului, în diferitele situaţii existenţiale.
Episcopul este om al credinţei. Şi aici îmi vine în minte acea pagină minunată din Scrisoarea către Evrei (cf. cap. 11), unde autorul, începând de la Abel, face o lungă listă de “martori” ai credinţei; şi în special mă gândesc la Moise, care, chemat de Dumnezeu să conducă poporul spre ţara promisă, “a rămas neclintit – spune textul – pentru că îl vedea pe Cel Nevăzut” (Evr 11,27). Cât de frumos este acest portret al omului de credinţă: unul care, prin harul lui Dumnezeu, vede dincolo, vede destinaţia şi rămâne neclintit în încercare. Să ne gândim la momentele în care Moise mijloceşte pentru popor în faţa lui Dumnezeu. Iată: episcopul în Biserica sa este mijlocitorul, pentru că Duhul menţine vie flacăra credinţei în inima sa.
Tot în această perspectivă, episcopul este om al speranţei, deoarece “credinţa este garanţia realităţilor sperate, dovada realităţilor care nu se văd” (Evr 11,1). În special când drumul poporului devine mai obositor, păstorul, prin virtute teologală, îl ajută să nu dispere: nu cu cuvinte, ci cu apropierea. Când familiile poartă poveri excesive şi instituţiile publice nu le susţin în mod adecvat; când tinerii sunt dezamăgiţi şi îngreţoşaţi de mesaje iluzorii; când bătrânii şi persoanele cu dizabilităţi grave se simt abandonaţi, episcopul este aproape şi nu oferă reţete, ci experienţa de comunităţi care caută să trăiască evanghelia în simplitate şi în împărtăşire.
Şi astfel, credinţa sa şi speranţa sa se contopesc în el ca om al carităţii pastorale. Întreaga viaţă a episcopului, întreaga sa slujire, atât de diversificată şi multiformă, îşi găseşte unitatea în ceea ce Sfântul Augustin numeşte amoris officium. Aici se exprimă şi transpare în grad maxim existenţa sa teologală. În predică, în vizitele la comunităţi, în ascultarea preoţilor şi a diaconilor, în deciziile administrative, totul este animat şi motivat de caritatea lui Isus Cristos Păstor. Cu harul său, sorbit zilnic în Euharistie şi în rugăciune, episcopul dă exemplu de iubire fraternă faţă de coadiutorul sau auxiliarul său, faţă de episcopul emerit şi faţă de episcopii diecezelor învecinate, faţă de cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, precum şi faţă de preoţii aflaţi în dificultate sau bolnavi. Inima sa este deschisă şi primitoare, la fel şi casa sa.
Iubiţi fraţi, acesta este nucleul teologal al vieţii păstorului. În jurul lui, şi mereu animate de acelaşi Duh, aş vrea să aşez alte virtuţi indispensabile: prudenţa pastorală, sărăcia, continenţa perfectă în celibat şi virtuţile umane.
Prudenţa pastorală este înţelepciunea practică ce îl călăuzeşte pe episcop în alegerile sale, în conducere, în raporturile cu credincioşii şi cu asociaţiile lor. Un semn clar al prudenţei este exercitarea dialogului ca stil şi metodă în relaţii, precum şi în preşedinţia organismelor de participare, adică în gestionarea sinodalităţii în Biserica particulară. Cu privire la acest aspect, Papa Francisc ne-a făcut să facem un mare pas înainte, insistând, cu înţelepciune pedagogică, asupra sinodalităţii ca dimensiune a vieţii Bisericii. Prudenţa pastorală îi permite episcopului şi să conducă comunitatea diecezană fie valorizând tradiţiile sale fie promovând noi drumuri şi noi iniţiative.
Pentru a da mărturie Domnului Isus, păstorul trăieşte sărăcia evanghelică. Are un stil simplu, sobru şi generos, demn şi în acelaşi timp potrivit condiţiilor majorităţii poporului său. Persoanele sărace trebuie să găsească în el un tată şi un frate, să nu se simtă inconfortabil întâlnindu-l sau intrând în locuinţa sa. El este detaşat personal de bogăţii şi nu cedează favoritismelor bazate pe ele sau a altor forme de putere. Episcopul nu trebuie să uite că, asemenea lui Isus, a fost uns cu Duhul Sfânt şi trimis să ducă vestea bună săracilor (cf. Lc 4,18).
Împreună cu sărăcia efectivă, episcopul trăieşte şi acea formă de sărăcie care este celibatul şi fecioria pentru împărăţia cerurilor (cf. Mt 19,12). Nu este vorba numai de a fi celibatar, ci de a practica şi castitatea inimii şi a comportamentului, trăind astfel urmarea lui Cristos şi oferind tuturor adevărata imagine a Bisericii, sfântă şi castă în membrele sale ca şi în Cap. El va trebui să fie ferm şi hotărât în gestionarea situaţiilor care pot provoca scandal şi a oricărui caz de abuz, în special faţă de minori, respectând dispoziţiile actuale.
În sfârşit, păstorul este chemat să cultive acele virtuţi umane, pe care părinţii conciliari au voit să le menţioneze şi în decretul Presbyterorum Ordinis (nr. 3) şi care sunt de un mare ajutor şi mai mare episcopului în slujirea sa şi în relaţiile sale. Putem menţiona loialitatea, sinceritatea, mărinimia, deschiderea minţii şi a inimii, capacitatea de a se bucura cu cei care se bucură şi de a suferi cu cei care suferă; dar şi stăpânirea de sine, delicateţea, răbdarea, discreţia, o mare înclinaţie spre ascultare şi dialog, disponibilitatea de a sluji. Şi aceste virtuţi, cu care fiecare dintre noi este mai mult sau mai puţin înzestrat din fire, le putem şi trebuie să le cultivăm în conformitate cu Isus Cristos, cu harul Duhului Sfânt.
Preaiubiţilor, mijlocirea Fecioarei Maria şi a sfinţilor Petru şi Paul să vă obţină vouă şi comunităţilor voastre harurile de care aveţi cea mai mare nevoie. În special, să vă ajute să fiţi oameni de comuniune, să promovaţi mereu unitatea în preoţimea diecezană şi ca fiecare preot, fără excepţie, să poată experimenta paternitatea, fraternitatea şi prietenia episcopului. Acest spirit de comuniune încurajează preoţii în angajarea lor pastorală şi face să crească în unitate Biserica particulară.
Vă mulţumesc pentru amintirea voastră în rugăciune! Şi mă rog şi eu pentru voi şi vă binecuvântez din inimă.
LEO PP. XVI
sursa:ercis.ro