Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. II. Viaţa lui Isus. Vindecările. 11. Femeia cu hemoragie şi fiica lui Iair. “Nu te teme, crede numai!” (Mc 5,36)
Iubiţi fraţi şi surori,
Şi astăzi medităm asupra vindecărilor lui Isus ca semn de speranţă. În el există o forţă pe care şi noi o putem experimenta atunci când intrăm în relaţie cu persoana sa.
O boală foarte răspândită în timpul nostru este truda de a trăi: realitatea ni se pare prea complexă, grea, dificil de înfruntat. Şi atunci ne stingem, adormim, în iluzia că, atunci când ne vom trezi, lucrurile vor fi diferite. Însă realitatea trebuie înfruntată şi, împreună cu Isus, o putem face bine. Apoi uneori ne simţim blocaţi de judecata celor care pretind să pună etichete pe ceilalţi.
Mi se pare că aceste situaţii se pot reflecta într-un text din Evanghelia după Sfântul Marcu, unde se împletesc două istorii: cea a unei fete de doisprezece ani, care este bolnavă la pat şi este pe moarte; şi cea a unei femei, care, chiar de doisprezece ani, are hemoragii şi îl caută pe Isus pentru a se putea vindeca (cf. Mc 5,21-43).
Între aceste două figuri feminine, evanghelistul plasează personajul tatălui fetei: el nu rămâne acasă ca să se plângă de boala fiicei, ci iese şi cere ajutor. Deşi este conducătorul sinagogii, nu are pretenţii din cauza poziţiei sale sociale. Când trebuie să aştepte, nu-şi pierde răbdarea şi aşteaptă. Şi când vin să-i spună că fiica sa a murit şi că este inutil să-l deranjeze pe Învăţător, el continuă să aibă credinţă şi să spere.
Colocviul acestui tată cu Isus este întrerupt de femeia care are hemoragie, care reuşeşte să se apropie de Isus şi să-i atingă mantaua (v. 27). Această femeie, cu mare curaj, a luat decizia care îi schimbă viaţa: toţi continuau să-i spună să păstreze distanţa, să nu fie văzută. O condamnaseră să rămână ascunsă şi izolată. Uneori şi noi putem fi victime ale judecăţii altora, care pretind să ne pună o haină care nu este a noastră. Şi atunci ne simţim rău şi nu putem ieşi din această situaţie.
Acea femeie ia calea mântuirii atunci când încolţeşte în ea credinţa că Isus o poate vindeca: atunci găseşte forţa de a ieşi şi de a-l căuta. Vrea măcar să-i atingă haina.
O mare mulţime era în jurul lui Isus şi, prin urmare, atâtea persoane îl atingeau, şi totuşi nu li se întâmplă nimic. În schimb, când această femeie îl atinge pe Isus, este vindecată. Unde este diferenţa? Comentând acest punct din text, Sfântul Augustin spune – în numele lui Isus -: “Mulţimea mă strânge, dar credinţa mă atinge” (Discurs 243, 2, 2). Aşa este: de fiecare dată când facem un act de credinţă adresat lui Isus, se stabileşte un contact cu el şi harul său iese imediat din el. Uneori nu ne dăm seama de asta, dar în mod secret şi real harul ajunge la noi şi din interior încet-încet transformă viaţa.
Poate că şi astăzi atâtea persoane se apropie de Isus în mod superficial, fără să creadă cu adevărat în puterea sa. Noi călcăm în picioare suprafaţa bisericilor noastre, dar poate că inima este în altă parte! Această femeie, tăcută şi anonimă, îşi învinge temerile, atingând inima lui Isus cu mâinile ei considerate impure din cauza bolii sale. Şi iată că se simte imediat vindecată. Isus îi spune: “Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace” (Mc 5,34).
Între timp, îi aduc acelui tată vestea că fiica lui a murit. Isus îi spune: “Nu te teme, crede numai!” (v. 36). Apoi merge la el acasă şi, văzând că toţi plâng şi strigă, spune: “Copila n-a murit, ci doarme” (v. 39). Apoi intră în camera unde zăcea copila, o ia de mână şi îi spune: “Talithá qum”, “Fetiţă, scoală-te!”. Fata se ridică în picioare şi începe să meargă (cf. v. 41-42). Acel gest al lui Isus ne arată că el nu numai că vindecă de orice boală, ci trezeşte şi din moarte. Pentru Dumnezeu, care este Viaţă veşnică, moartea trupului este ca un somn. Adevărata moarte este cea a sufletului: trebuie să ne temem de asta!
Un ultim detaliu: Isus, după ce a înviat copila, le spune părinţilor să-i dea de mâncare (cf. v. 43). Iată un alt semn foarte concret al apropierii lui Isus de umanitatea noastră. Dar putem să înţelegem asta şi într-un sens mai profund şi să ne întrebăm: Când copiii noştri sunt în criză şi au nevoie de o hrană spirituală, ştim să le-o dăm? Şi cum putem face asta dacă noi înşine nu ne hrănim din evanghelie?
Iubiţi fraţi şi surori, în viaţă există momente de dezamăgire şi de descurajare şi există şi experienţa morţii. Să învăţăm de la acea femeie, de la acel tată: să mergem la Isus: el ne poate vindeca, ne poate face să renaştem. Isus este speranţa noastră!
LEO PP. XIV
sursa: ercis.ro