Eminenţe, Excelenţe, formatorilor şi în special tuturor vouă seminariştilor, bună ziua tuturor!
Sunt foarte bucuros să vă întâlnesc şi vă mulţumesc tuturor, seminarişti şi formatori, pentru prezenţa voastră călduroasă. Vă mulţumesc înainte de toate pentru bucuria voastră şi acest entuziasm al vostru. Vă mulţumesc pentru că voi cu energia voastră alimentaţi flacăra speranţei în viaţa Bisericii!
Astăzi nu sunteţi numai pelerini, ci şi martori ai speranţei: îmi mărturisiţi asta mie şi tuturor, pentru că v-aţi lăsat implicaţi de aventura fascinantă a vocaţiei sacerdotale într-un timp dificil. Aţi acceptat chemarea de a deveni vestitori blânzi şi puternici ai Cuvântului care mântuieşte, slujitori ai unei Biserici deschise şi ai unei Biserici în ieşire misionară.
Y digo una palabra también en español, gracias por haber aceptado con valentía la invitación del Señor a seguir, a ser discípulo, a entrar en el seminario. Hay que ser valientes y no tengan miedo.
[Şi spun şi un cuvânt în spaniolă: vă mulţumesc că aţi acceptat cu curaj invitaţia Domnului de a-l urma, de a fi discipoli, de a intra în Seminar. Trebuie să fiţi curajoşi şi să nu vă fie frică!]
Lui Cristos care vă cheamă voi îi spuneţi “da”, cu umilinţă şi curaj; şi acest “iată-mă”, pe care i-l adresaţi, încolţeşte în viaţa Bisericii şi se lasă însoţit de necesarul drum de discernământ şi formare.
Isus, ştiţi asta, vă cheamă înainte de toate să trăiţi o experienţă de prietenie cu el şi cu însoţitorii voştri de ascensiune (cf. Mc 3,13); o experienţă destinată să crească în mod permanent chiar şi după hirotonire şi care implică toate aspectele vieţii. De fapt, nu există nimic în voi care trebuie să fie rebutat, ci totul va trebui să fie asumat şi transfigurat în logica bobului de grâu, pentru a deveni persoane şi preoţi fericiţi, “punţi” şi nu obstacole în calea întâlnirii cu Cristos pentru toţi cei care se apropie de voi. Da, el trebuie să crească şi noi trebuie să scădem, pentru a putea fi păstori după Inima sa[1].
Vorbind despre Inima lui Isus Cristos, cum să nu amintim de enciclica Dilexit nos pe care ne-a dăruit-o iubitul Papă Francisc[2]? Tocmai în acest timp pe care îl trăiţi, adică timpul formării şi al discernământului, este important să vă îndreptaţi atenţia către centru, către “motorul” întregului vostru drum: inima! Seminarul, în orice modalitate ar fi conceput, ar trebui să fie o şcoală a afectelor. Astăzi, într-un mod deosebit, într-un context social şi cultural marcat de conflict şi de narcisism, avem nevoie să învăţăm să iubim şi să facem acest lucru asemenea lui Isus[3].
Aşa cum Cristos a iubit cu inimă de om[4], sunteţi chemaţi să iubiţi cu Inima lui Cristos! Amar con el corazón de Jesús [Să iubiţi cu inima lui Isus]. Dar pentru a învăţa această artă, trebuie să lucraţi asupra propriei interiorităţi, unde Dumnezeu îşi face auzit glasul şi de unde vin cele mai profunde decizii; dar care este şi un loc de tensiuni şi de lupte (cf. Mc 7,14-23), de convertit pentru ca toată umanitatea voastră să miroase de evanghelie. Aşadar, prima lucrare trebuie făcută asupra interiorităţii. Amintiţi-vă bine invitaţia Sfântului Augustin de a ne întoarce la inimă, pentru că acolo găsim urmele lui Dumnezeu. A coborî în inimă ne poate înspăimânta uneori, pentru că există şi răni. Nu vă fie frică să le îngrijiţi, lăsaţi-vă ajutaţi, pentru că tocmai din acele răni se va naşte capacitatea de a sta alături de cei care suferă. Fără viaţa interioară, nici măcar viaţa spirituală nu este posibilă, pentru că Dumnezeu ne vorbeşte chiar acolo, în inimă. Dios nos habla en el corazón, tenemos que saber escucharlo. [Dumnezeu ne vorbeşte în inimă, trebuie să ştim să-l ascultăm]. Din această lucrare interioară face parte şi antrenamentul pentru a învăţa să recunoaştem mişcările inimii: nu numai emoţiile rapide şi imediate care caracterizează sufletul tinerilor, ci mai ales sentimentele voastre, care vă ajută să descoperiţi direcţia vieţii voastre. Dacă veţi învăţa să vă cunoaşteţi inima, veţi fi din ce în ce mai autentici şi nu veţi avea nevoie să vă puneţi măşti. Iar calea privilegiată care ne conduce în interioritate este rugăciunea: într-o epocă în care suntem hiperconectaţi, devine tot mai dificil să trăim experienţa tăcerii şi a singurătăţii. Fără întâlnirea cu el, nu reuşim nici măcar să ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine.
Vă invit să-l invocaţi frecvent pe Duhul Sfânt, ca să plăsmuiască în voi o inimă docilă, capabilă să sesizeze prezenţa lui Dumnezeu, ascultând şi vocile naturii şi ale artei, ale poeziei, ale literaturii[5] şi ale muzicii, precum şi ale ştiinţelor umane[6]. În angajarea riguroasă a studiului teologic, să ştiţi să ascultaţi şi cu mintea şi cu inima deschise glasurile culturii, cum ar fi recentele provocări ale inteligenţei artificiale şi cele ale social media [7]. Mai presus de toate, aşa cum făcea Isus, să ştiţi să ascultaţi strigătul adesea tăcut al celor mici, al săracilor şi al celor oprimaţi şi al atâtora, mai ales tineri, care caută un sens pentru viaţa lor.
Dacă veţi avea grijă de inima voastră, cu momentele zilnice de tăcere, meditaţie şi rugăciune, veţi putea învăţa arta discernământului. Şi aceasta este o lucrare importantă: a învăţa să discernem. Când suntem tineri, purtăm în noi atâtea dorinţe, atâtea vise şi ambiţii. Inima este adesea aglomerată şi se întâmplă să ne simţim dezorientaţi. În schimb, după modelul Fecioarei Maria, interioritatea noastră trebuie să devină capabilă să păstreze şi să mediteze. Capabilă să synballein – aşa cum scrie evanghelistul Luca (2,19.51): punând împreună fragmentele[8]. Păziţi-vă de superficialitate şi puneţi împreună fragmentele vieţii în rugăciune şi în meditaţie, întrebându-vă: Ceea ce trăiesc ce mă învaţă? Ce spune drumului meu? Unde mă conduce Domnul?
Preaiubiţilor, să aveţi o inimă blândă şi smerită, precum aceea a lui Isus (cf. Mt 11,29). Urmând exemplul apostolului Paul (cf. Fil 2,5 ş.u.), fie ca voi să vă asumaţi sentimentele lui Cristos, pentru a progresa în maturitatea umană, mai ales cea afectivă şi relaţională. Este important, ba chiar necesar, încă din timpul Seminarului, să vă concentraţi mult pe maturizarea umană, respingând orice deghizare şi ipocrizie. Ţinând privirea îndreptată spre Isus, trebuie să învăţaţi să daţi nume şi glas şi tristeţii, fricii, angoasei, indignării, ducând totul în relaţia cu Dumnezeu. Crizele, limitele, fragilităţile nu trebuie ascunse, ci sunt mai degrabă ocazii de har şi de experienţă pascală.
Într-o lume în care există adesea nerecunoştinţă şi sete de putere, unde uneori pare să prevaleze logica rebutării, voi sunteţi chemaţi să mărturisiţi recunoştinţa şi gratuitatea lui Cristos, tresăltarea şi bucuria, duioşia şi milostivirea Inimii sale. Să practicaţi stilul primirii şi apropierii, al slujirii generoase şi dezinteresate, lăsând ca Duhul Sfânt să “ungă” umanitatea voastră chiar înainte de hirotonire.
Inima lui Cristos este animată de o imensă compasiune: este bunul samaritean al omenirii şi ne spune: “Mergi şi fă şi tu la fel” (Lc 10,37). Această compasiune îl determină să frângă pâinea Cuvântului şi a împărtăşirii mulţimilor (cf. Mc 6,30-44), lăsând să se întrevadă gestul din cenacol şi de pe Cruce, când el avea să se dea sine însuşi de mâncare, şi ne spune: “Daţi-le voi să mănânce” (Mc 6,37), adică faceţi din viaţa voastră un dar de iubire.
Dragi seminarişti, înţelepciunea Maicii Biserici, ajutată de Duhul Sfânt, caută de-a lungul timpului mereu modalităţile cele mai potrivite pentru formarea slujitorilor hirotoniţi, în funcţie de exigenţele locurilor. În această angajare, care este sarcina voastră? Este să nu vă subestimaţi niciodată, să nu vă mulţumiţi, să nu fiţi numai receptori pasivi, ci să fiţi pasionaţi de viaţa sacerdotală, trăind prezentul şi privind spre viitor cu inimă profetică. Sper ca această întâlnire a noastră să vă ajute pe fiecare dintre voi să aprofundaţi dialogul personal cu Domnul, în care să-i cereţi să asimilaţi tot mai mult sentimentele lui Cristos, sentimentele Inimii sale. Acea Inimă care bate de iubire pentru voi şi pentru întreaga omenire. Să aveţi un drum bun! Vă însoţesc cu binecuvântarea mea.
Dragi seminarişti,
Sunt bucuros să vă pot însoţi în această dimineaţă, cu ocazia Jubileului vostru, împreună cu preoţii care vă însoţesc pe drumul vostru formativ. Proveniţi din diverse Biserici din lume şi aveţi experienţe de viaţă foarte diferite, dar în Domnul cu toţii formăm un singur trup. De fapt, există o singură speranţă la care aţi fost chemaţi, cea a vocaţiei voastre (cf. Ef 4,4). Astăzi, la mormântul apostolului Petru şi împreună cu mine, succesorul său, reînnoiţi solemn credinţa de la Botezul vostru. Acest Crez să fie rădăcina din care răsare acel “iată-mă” pe care îl veţi rosti cu bucurie în ziua hirotonirii voastre sacerdotale. Dumnezeu, care a început lucrarea sa în voi, să o ducă la bun sfârşit.
LEO PP. XIV