Evanghelia tocmai proclamată ni-l arată pe Isus care, la ultima Cină, se roagă pentru noi (cf. In 17,20): Cuvântul lui Dumnezeu, făcut om, de acum aproape de sfârşitul vieţii sale pământeşti, se gândeşte la noi, la fraţii săi, devenind binecuvântare, implorare şi laudă adresată Tatălui, cu puterea Duhului Sfânt. Şi noi, în timp ce intrăm, plini de uimire şi încredere, în rugăciunea lui Isus, suntem implicaţi de însăşi iubirea sa într-un mare proiect, care priveşte întreaga omenire.
Cristos cere, de fapt, ca toţi să fim “una” (v. 21). Este vorba de cel mai mare bine care se poate să fie dorit, pentru că această unire universală realizează între creaturi comuniunea veşnică de iubire în care se identifică Dumnezeu însuşi, ca Tată care dă viaţă, Fiu care o primeşte şi Duh care o împărtăşeşte.
Domnul nu vrea ca noi, pentru a ne uni, să ne adunăm într-o masă indistinctă, ca un bloc anonim, ci doreşte să fim una: “După cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi” (v. 21). Unitatea, pentru care se roagă Isus este astfel o comuniune întemeiată pe aceeaşi iubire cu care Dumnezeu iubeşte, de la care vin la lume viaţa şi mântuirea. Şi, ca atare, este înainte de toate un dar, pe care Isus vine să-l aducă. De fapt, din inima sa umană Fiul lui Dumnezeu se adresează Tatălui spunând: “eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârşiţi în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, aşa cum m-ai iubit pe mine” (v. 23).
Să ascultăm cu admiraţie aceste cuvinte: Isus ne revelează că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum se iubeşte pe sine însuşi. Tatăl nu ne iubeşte pe noi mai puţin decât îl iubeşte pe Fiul său Unicul Născut, adică în mod infinit. Dumnezeu nu iubeşte mai puţin, pentru că iubeşte mai întâi, iubeşte cel dintâi! Însuşi Cristos mărturiseşte acest lucru când îi spune Tatălui: “Tu m-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (v. 24). Şi este exact aşa: în milostivirea sa, Dumnezeu vrea dintotdeauna să-i adune la sine pe toţi oamenii, iar viaţa sa, dăruită pentru noi în Cristos, este cea care ne face una, cea care ne uneşte între noi.
A asculta astăzi această evanghelie, în timpul Jubileului Familiilor şi Copiilor, Bunicilor şi Bătrânilor, ne umple de bucurie.
Preaiubiţilor, noi am primit viaţa înainte de a o voi. După cum învăţa Papa Francisc, “toţi oamenii sunt fii, dar niciunul dintre noi nu a ales să se nască” (Angelus, 1 ianuarie 2025). Nu numai atât. Abia născuţi, am avut nevoie de alţii pentru a trăi, nu am fi putut face asta singuri: altcineva ne-a salvat, având grijă de noi, de trupul nostru, precum şi de spiritul nostru. Aşadar, cu toţii trăim datorită unei relaţii, adică a unei legături libere şi eliberatoare de umanitate şi de îngrijire reciprocă.
Este adevărat, uneori această umanitate este trădată. De exemplu, de fiecare dată când libertatea este invocată nu pentru a dărui viaţa, ci pentru a o lua, nu pentru a ajuta, ci pentru a ofensa. Totuşi, chiar şi în faţa răului, care se opune şi ucide, Isus continuă să se roage Tatălui pentru noi, iar rugăciunea sa acţionează ca un balsam pe rănile noastre, devenind pentru toţi veste de iertare şi de reconciliere. Această rugăciune a Domnului dă sens deplin momentelor luminoase ale iubirii noastre unii faţă de alţii, ca părinţi, bunici, fii şi fiice. Şi asta este ceea ce vrem să vestim lumii: suntem aici pentru a fi “una” aşa cum Domnul ne vrea “una”, în familiile noastre şi acolo unde trăim, muncim şi studiem: diferiţi, totuşi una, atâţia, totuşi una, întotdeauna, în orice circumstanţă şi la fiecare vârstă a vieţii.
Preaiubiţilor, dacă ne iubim astfel, pe temelia lui Cristos, care este “alfa şi omega”, “începutul şi sfârşitul” (cf. Ap 22,13), vom fi semn de pace pentru toţi, în societate şi în lume. Şi să nu uităm: viitorul popoarelor este generat de familii.
În ultimele decenii am primit un semn care dă bucurie şi, în acelaşi timp, ne face să reflectăm: mă refer la faptul că au fost proclamaţi fericiţi şi sfinţi soţi, şi nu separat, ci împreună, ca perechi de soţi. Mă gândesc la Louis şi Zélie Martin, părinţii Sfintei Tereza a Pruncului Isus; precum şi la fericiţii Luigi şi Maria Beltrame Quattrocchi, a căror viaţă de familie s-a desfăşurat la Roma în secolul trecut. Şi să nu uităm familia poloneză Ulma: părinţi şi copii uniţi în iubire şi în martiriu. Spuneam că este vorba de un semn care ne face să reflectăm. Da, indicând ca martori exemplari ai soţilor, Biserica ne spune că lumea de astăzi are nevoie de alianţa conjugală pentru a cunoaşte şi a primi iubirea lui Dumnezeu şi pentru a depăşi, cu forţa sa care unifică şi reconciliază, forţele care dezintegrează relaţiile şi societăţile.
Pentru aceasta, cu inimă plină de recunoştinţă şi de speranţă, vă spun vouă, soţilor: căsătoria nu este un ideal, ci canonul iubirii adevărate dintre bărbat şi femeie: iubire totală, fidelă, rodnică (cf. Sfântul Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Humanae vitae, nr. 9). În timp ce vă transformă într-un singur trup, aceeaşi iubire vă face capabili, după imaginea lui Dumnezeu, să dăruiţi viaţă.
De aceea, vă încurajez să fiţi exemple de coerenţă pentru copiii voştri, comportându-vă aşa cum voiţi ca ei să se comporte, educându-i la libertate prin ascultare, căutând mereu în ei binele şi mijloacele pentru a-l spori. Şi voi, copii, fiţi recunoscători faţă de părinţii voştri: a spune “mulţumesc”, pentru darul vieţii şi pentru tot ceea ce ni se dăruieşte în fiecare zi odată cu el, este primul mod de a-i cinsti pe tatăl şi pe mama (cf. Ex 20,12). În sfârşit, vă recomand vouă, dragi bunici şi bătrâni, să vegheaţi asupra celor pe care îi iubiţi, cu înţelepciune şi compasiune, cu umilinţa şi răbdarea pe care îi învaţă anii.
În familie, credinţa se transmite împreună cu viaţa, din generaţie în generaţie: se împărtăşeşte precum hrana de pe masă şi afectele inimii. Aceasta o face un loc privilegiat pentru a-l întâlni pe Isus, care ne iubeşte şi vrea binele nostru, mereu.
Şi aş vrea să adaug un ultim lucru. Rugăciunea Fiului lui Dumnezeu, care insuflă speranţă în noi de-a lungul drumului, ne aminteşte şi că într-o zi vom fi cu toţii uno unum (cf. Sfântul Augustin, Sermo super Ps. 127): una în unicul Mântuitor, îmbrăţişaţi de iubirea veşnică a lui Dumnezeu. Nu numai noi, ci şi taţii şi mamele, bunicele şi bunicii, fraţii, surorile şi copiii care ne-au precedat deja în lumina Paştelui său veşnic şi pe care îi simţim prezenţi aici, împreună cu noi, în acest moment de sărbătoare.
LEO PP. XIV
sursa:ercis.ro