Împărtăşiţi cu blândeţe speranţa care se află în inimile voastre (cf. 1Pt 3,15-16)
Iubiţi fraţi şi surori!
În acest timp al nostru marcat de dezinformare şi de polarizare, unde puţine centre de putere controlează o masă de date şi de informaţii fără precedent, mă adresez vouă având conştiinţa de cât de necesară este – astăzi mai mult ca oricând – munca voastră de jurnalişti şi comunicatori. Este nevoie de angajarea voastră curajoasă în a pune în centrul comunicării responsabilitatea personală şi colectivă faţă de aproapele.
Gândindu-mă la Jubileul pe care-l celebrăm anul acesta ca o perioadă de har într-un timp aşa de zbuciumat, aş vrea cu acest mesaj al meu să vă invit să fiţi comunicatori de speranţă, începând de la o reînnoire a muncii voastre şi a misiunii voastre conform spiritului evangheliei.
A dezarma comunicarea
Prea des astăzi comunicarea nu generează speranţă, ci frică şi disperare, prejudecată şi supărare, fanatism şi chiar ură. De prea multe ori ea simplifică realitatea pentru a provoca reacţii instinctive; foloseşte cuvântul ca o lamă; se foloseşte chiar de informaţii false sau deformate cu artă pentru a lansa mesaje destinate să excite sufletele, să provoace, să rănească. Deja am reafirmat de mai multe ori necesitatea de “a dezarma” comunicarea, de a o purifica de agresivitate. Nu aduce niciodată roade bune a reduce realitatea la slogan. Vedem toţi cum – de la talk show-urile televizate la războaiele verbale din social media – riscă să prevaleze paradigma competiţiei, a contrapoziţiei, a voinţei de dominare şi de posesie, a manipulării opiniei publice.
Există şi un alt fenomen îngrijorător: cel pe care l-am putea defini al “dispersării programate a atenţiei” prin sistemele digitale, care, profilându-ne după logicile pieţei, modifică percepţia noastră a realităţii. Astfel se întâmplă că asistăm, adesea neputincioşi, la un soi de atomizare a intereselor, şi asta ajunge să ameninţe bazele faptului de a fi comunitate, capacitatea de a lucra împreună pentru un bine comun, de a ne asculta, de a înţelege motivaţiile celuilalt. Atunci pare că a găsi un “duşman” împotriva căruia să ne năpustim verbal este indispensabil pentru a ne afirma pe noi înşine. Şi când celălalt devine “duşman”, când se întunecă faţa sa şi demnitatea sa pentru a-l batjocori şi a râde de el, dispare şi posibilitatea de a genera speranţă. Aşa cum ne-a învăţat don Tonino Bello, toate conflictele “îşi găsesc rădăcina lor în dezagregarea feţelor”[1]. Nu putem capitula în faţa acestei logici.
În realitate, a spera nu este deloc uşor. Spunea Georges Bernanos că “speră numai aceia care au avut curajul de a dispera de iluzii şi de minciuni, în care găseau o siguranţă şi pe care o confundau în mod fals cu speranţa. […] Speranţa este un risc pe care trebuie să-l asumăm. Este riscul riscurilor”[2]. Speranţa este o virtute ascunsă, tenace şi răbdătoare. Totuşi, pentru creştini a spera nu este o alegere opţională, ci o condiţie indispensabilă. Aşa cum amintea Benedict al XVI-lea în enciclica Spe salvi, speranţa nu este optimism pasiv, ci, dimpotrivă, o virtute “performatoare”, adică aptă să schimbe viaţa: “Cine are speranţă trăieşte diferit; i-a fost dăruită o viaţă nouă” (nr. 2).
A da cont cu blândeţe de speranţa care este în noi
În Prima Scrisoare a lui Petru (3,15-16) găsim o sinteză minunată în care speranţa este pusă în legătură cu mărturia şi cu comunicarea creştină: “Sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră, dar cu blândeţe şi bună cuviinţă.” Aş vrea să mă opresc asupra a trei mesaje pe care le putem scoate din aceste cuvinte.
“Sfinţiţi-l pe Domnul în inimile voastre”: speranţa creştinilor are o faţă, faţa Domnului înviat. Promisiunea sa de a fi mereu cu noi prin darul Duhului Sfânt ne permite să sperăm şi împotriva oricărei speranţe şi să vedem firimituri de bine ascunse şi atunci când totul pare pierdut.
Al doilea mesaj ne cere să fim gata să dăm cont de speranţa care este în noi. Este interesant de observat că apostolul ne invită să dăm cont de speranţă “oricui vă cere”. Creştinii nu sunt, înainte de toate, cei care “vorbesc” despre Dumnezeu, ci aceia care reverberează frumuseţea iubirii sale, un mod nou de a trăi orice lucru. Iubirea trăită provoacă întrebarea şi cere răspunsul: De ce trăiţi aşa? De ce sunteţi aşa?
În sfârşit, în expresia Sfântului Petru găsim un al treilea mesaj: răspunsul la această întrebare să fie dat “cu blândeţe şi bună cuviinţă”. Comunicarea creştinilor – dar aş spune şi comunicarea în general – ar trebui să fie ţesută din blândeţe, din proximitate: stilul colegilor de drum, urmându-l pe cel mai mare Comunicator din toate timpurile, Isus din Nazaret, care de-a lungul drumului dialoga cu cei doi discipoli din Emaus făcând să ardă inima lor prin modul în care interpreta evenimentele în lumina Scripturii.
Visez pentru aceasta o comunicare care să ştie să ne facă însoţitori de drum ai atâtor fraţi şi surori ai noştri, pentru a reaprinde în ei speranţa într-un timp aşa de zbuciumat. O comunicare care să fie capabilă să vorbească inimii, să provoace nu reacţii pasionale de închidere şi furie, ci atitudini de deschidere şi prietenie; capabilă să insiste asupra frumuseţii şi asupra speranţei şi în situaţiile aparent mai disperate; să genereze angajare, empatie, interes faţă de ceilalţi. O comunicare care să ne ajute să “recunoaştem demnitatea fiecărei fiinţe umane şi să ne îngrijim împreună de casa noastră comună” (Scrisoarea enciclică Dilexit nos, 217).
Visez o comunicare care să nu vândă iluzii sau frici, ci să fie în măsură să dea motive pentru a spera. Martin Luther King a spus: “Dacă pot să ajut pe cineva în timp ce merg înainte, dacă pot să îmbucur pe cineva cu un cuvânt sau un cântec… atunci viaţa mea nu va fi fost trăită în zadar.”[3] Pentru a face asta trebuie să ne vindecăm de “bolile” protagonismului şi ale autoreferenţialităţii, să evităm riscul de a ne vorbi pe la spate: comunicatorul bun face în aşa fel încât cel care ascultă, citeşte sau priveşte să poată fi părtaş, să poată fi aproape, să poată regăsi partea cea mai bună din el însuşi şi să intre cu aceste atitudini în istoriile relatate. A comunica astfel ajută să devenim “pelerini ai speranţei”, cum spune motoul Jubileului.
A spera împreună
Speranţa este mereu un proiect comunitar. Să ne gândim un moment la măreţia mesajului din acest an de har: suntem invitaţi toţi – cu adevărat toţi! – să reîncepem, să-i permitem lui Dumnezeu să ne ridicăm, să lăsăm să ne îmbrăţişeze şi să ne inunde de milostivire. Se împletesc în toate acestea dimensiunea personală şi cea comunitară. Pornim în călătorie împreună, facem pelerinajul cu atâţia fraţi şi surori, trecem împreună prin Poarta Sfântă.
Jubileul are multe implicaţii sociale. Să ne gândim, de exemplu, la mesajul de milostivire şi speranţă pentru cei care trăiesc în închisori sau la apelul la apropiere şi la duioşie faţă de cei care suferă şi sunt la margini.
Jubileul ne aminteşte că aceia care devin făcători de pace “vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu” (Mt 5,9). Şi astfel ne deschide la speranţă, ne indică exigenţa unei comunicări atente, blânde, reflexive, capabile să indice căi de dialog. De aceea vă încurajez să descoperiţi şi să relataţi multele istorii de bine ascunse printre pliurile cronicii; să-i imitaţi pe căutătorii de aur, care în mod neobosit dau prin ciur nisipul în căutarea pepitei minuscule. Este frumos a găsi aceste seminţe de speranţă şi a le face cunoscute. Ajută lumea să fie un pic mai puţin surdă la strigătul celor din urmă, un pic mai puţin indiferentă, un pic mai puţin închisă. Să ştiţi să dezgropaţi scânteile de bine care ne permit să sperăm. Această comunicare poate ajuta să se ţese comuniunea, să ne facă să ne simţim mai puţin singuri, să redescoperim importanţa de a merge împreună.
A nu uita inima
Iubiţi fraţi şi surori, în faţa cuceririlor ameţitoare ale tehnicii, vă invit să aveţi grijă de inima voastră, adică de viaţa voastră interioară. Ce înseamnă asta? Vă las câteva urme.
A fi blânzi şi a nu uita niciodată faţa celuilalt; a vorbi inimii femeilor şi bărbaţilor în slujba cărora desfăşuraţi munca voastră.
A nu permite ca reacţiile instinctive să conducă a voastră comunicare. A semăna mereu speranţă, şi atunci când este greu, şi atunci când costă, şi atunci când pare că nu aduce rod.
A încerca să practicaţi o comunicare care să ştie să vindece rănile umanităţii noastre.
A da spaţiu încrederii inimii care, ca o floare firavă, dar rezistentă, nu moare în faţa intemperiilor vieţii, ci îmboboceşte şi creşte în locurile cele mai negândite: în speranţa mamelor care în fiecare zi se roagă pentru a-i revedea pe fiii lor să se întoarcă din tranşeele unui conflict; în speranţa taţilor care migrează printre mii de pericole şi peripeţii în căutarea unui viitor mai bun; în speranţa copiilor care reuşesc să se joace, să zâmbească şi să creadă în viaţă chiar şi printre molozurile războaielor şi pe străzile sărace din favelas.
A fi martori şi promotori ai unei comunicări care nu este ostilă, care să răspândească o cultură a îngrijirii, să construiască punţi şi să pătrundă în zidurile vizibile şi invizibile din timpul nostru.
A relata istorii impregnate de speranţă, având la inimă destinul nostru comun şi scriind împreună istoria viitorului nostru.
Toate acestea puteţi şi putem să le facem cu harul lui Dumnezeu, pe care Jubileul ne ajută să-l primim din belşug. Pentru aceasta mă rog şi binecuvântez pe fiecare dintre voi şi munca voastră.
Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 24 ianuarie 2025, comemorarea Sfântului Francisc de Sales.
Franciscus
sursa:ercis.ro