Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. II. Viaţa lui Isus. Parabolele. 7. Samariteanul. A venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă (Lc 10,33b)
Iubiţi fraţi şi surori,
Continuăm să medităm asupra unor parabole din evanghelie care sunt o ocazie pentru a schimba perspectiva şi a ne deschide la speranţă. Lipsa de speranţă, uneori, se datorează faptului că ne fixăm pe un anumit mod rigid şi închis de a vedea lucrurile, iar parabolele ne ajută să le privim dintr-un alt punct de vedere.
Astăzi aş dori să vă vorbesc despre o persoană expertă, pregătită, un învăţător al Legii, care are însă nevoie să schimbe perspectiva, pentru că este concentrat asupra sieşi şi nu-şi dă seama de ceilalţi (cf. Lc 10,25-37). De fapt, el îl întreabă pe Isus despre modul în care se “moşteneşte” viaţa veşnică, folosind o expresie pe care o înţelege ca pe un drept incontestabil. Dar în spatele acestei întrebări se ascunde probabil o nevoie de atenţie: singurul cuvânt asupra căruia îi cere explicaţii lui Isus este termenul “aproapele“, care înseamnă literalmente cel care este aproape.
Pentru aceasta, Isus relatează o parabolă care este un drum pentru a transforma acea întrebare, pentru a trece de la Cine mă iubeşte? la Pe cine a iubit?. Prima este o întrebare imatură, a doua este întrebarea adultului care a înţeles sensul vieţii sale. Prima întrebare este aceea pe care o rostim când stăm într-un colţ şi aşteptăm, a doua este aceea care ne împinge să pornim la drum.
Parabola pe care o relatează Isus are, de fapt, ca scenariu un drum, şi este un drum dificil şi impracticabil, ca viaţa. Este drumul parcurs de un om care coboară de la Ierusalim, cetatea de pe munte, la Ierihon, cetatea de sub nivelul mării. Este o imagine care prefigurează deja ceea ce s-ar putea întâmpla: de fapt, se întâmplă că acel om este atacat, bătut, jefuit şi lăsat pe jumătate mort. Este experienţa care se întâmplă atunci când situaţiile, persoanele, uneori chiar şi cele în care am avut încredere, ne iau totul şi ne lasă în mijlocul drumului.
Însă viaţa este alcătuită din întâlniri, iar în aceste întâlniri ieşim la iveală prin ceea ce suntem. Ne aflăm în faţa celuilalt, în faţa fragilităţii sale şi a slăbiciunii sale şi putem decide ce să facem: să avem grijă de el sau să ne prefacem că nu se întâmplă nimic. Un preot şi un levit coboară pe acelaşi drum. Sunt persoane care slujesc în templul din Ierusalim, care locuiesc în spaţiul sacru. Şi totuşi, practicarea cultului nu duce automat la compasiune. De fapt, înainte de a fi o problemă religioasă, compasiunea este o problemă de umanitate! Înainte de a fi credincioşi, suntem chemaţi să fim oameni.
Ne putem imagina că, după ce au rămas mult timp în Ierusalim, acel preot şi acel levit se grăbesc să se întoarcă acasă. Tocmai graba, atât de prezentă în viaţa noastră, ne împiedică de multe ori să simţim compasiune. Cel care crede că propria călătorie trebuie să aibă prioritate nu este dispus să se oprească pentru un altul.
Dar iată că vine cineva care este efectiv capabil să se oprească: este un samaritean, prin urmare, unul care aparţine unui popor dispreţuit (cf. 2Rg 17). În cazul său, textul nu precizează direcţia, ci spune doar că era în călătorie. Religiozitatea nu are nicio legătură cu asta. Acest samaritean se opreşte pur şi simplu pentru că este un om în faţa unui alt om care are nevoie de ajutor.
Compasiunea se exprimă prin gesturi concrete. Evanghelistul Luca se opreşte asupra acţiunilor samariteanului, pe care noi îl numim “bun”, dar care în text este pur şi simplu o persoană: samariteanul se apropie, pentru că, dacă vrei să ajuţi pe cineva, nu te poţi gândi să stai la distanţă, trebuie să te implici, să te murdăreşti, poate să te contaminezi; îi bandajează rănile după ce le curăţă cu ulei şi vin; îl pune pe calul său, adică se ocupă de el, pentru că ajutăm cu adevărat dacă suntem dispuşi să simţim povara durerii celuilalt; îl duce la un han unde cheltuieşte nişte bani, “doi dinari”, mai mult sau mai puţin două zile de muncă; şi se angajează că se va întoarce şi, eventual, va mai plăti, pentru că celălalt nu este un pachet de livrat, ci este cineva de care trebuie să se aibă grijă.
Iubi fraţi şi surori, când vom fi şi noi capabili să întrerupem călătoria noastră şi să avem compasiune? Când vom fi înţeles că acel om rănit de pe drum îl reprezintă pe fiecare dintre noi. Şi atunci amintirea tuturor momentelor în care Isus s-a oprit pentru a avea grijă de noi ne va face mai capabili de compasiune.
Să ne rugăm, aşadar, ca să putem creşte în umanitate, aşa încât relaţiile noastre să fie mai adevărate şi mai bogate în compasiune. Să cerem Inimii lui Cristos harul de a avea tot mai mult aceleaşi sentimente ale sale.
Maria, Regina Păcii, roagă-te pentru noi!
LEO PP. XIV
sursa:ercis.ro