Voi începe cu un cuvânt în engleză, iar restul este în italiană.
Dar vreau să repet cuvintele din psalmul responsorial: “Voi cânta Domnului un cântec nou, pentru că a făcut lucruri minunate”.
Şi într-adevăr, nu doar cu mine, ci cu noi toţi. Fraţii mei cardinali, în timp ce celebrăm în această dimineaţă, vă invit să recunoaşteţi lucrurile minunate pe care Domnul le-a făcut, binecuvântările pe care Domnul continuă să le reverse asupra noastră a tuturor prin slujirea lui Petru.
M-aţi chemat să port acea cruce şi să fiu binecuvântat cu această misiune şi ştiu că mă pot baza pe fiecare dintre voi să mergeţi alături de mine, în timp ce continuăm ca Biserică, ca o comunitate de prieteni ai lui Isus, de credincioşi, să anunţăm vestea bună, să vestim evanghelia.
De aici, în italiană.
“Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16,16). Cu aceste cuvinte Petru, întrebat de Învăţătorul, împreună cu ceilalţi discipoli, cu privire la credinţa sa în el, exprimă în sinteză patrimoniul pe care de două mii de ani Biserica, prin succesiunea apostolică, îl păzeşte, îl aprofundează şi îl transmite.
Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu, adică unicul Mântuitor şi revelatorul feţei Tatălui.
În el, Dumnezeu, pentru a se apropia de oameni şi a fi accesibil, ni s-a revelat în ochii încrezători ai unui prunc, în mintea vie a unui tânăr, în trăsăturile mature ale unui bărbat (cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 22), până la a apărea discipolilor săi, după înviere, cu trupul său glorios. Ne-a arătat astfel un model de umanitate sfântă pe care toţi o putem imita, împreună cu promisiunea unui destin veşnic care în schimb depăşeşte orice limită şi capacitate a noastră.
Petru, în răspunsul său, percepe aceste două lucruri: darul lui Dumnezeu şi drumul de parcurs pentru a se lăsa transformat, dimensiuni indisolubile ale mântuirii, încredinţate Bisericii pentru ca să le vestească pentru binele neamului omenesc. Încredinţate nouă, aleşi de el înainte ca să ne formăm în sânul matern (cf. Ier 1,5), renăscuţi în apa Botezului şi, dincolo de limitele noastre şi fără meritul nostru, conduşi aici şi de aici trimişi, pentru ca evanghelia să fie vestită la toată făptura (cf. Mc 16,15).
Apoi, îndeosebi, Dumnezeu, chemându-mă prin votul vostru să-i urmez celui dintâi dintre apostoli, această comoară mi-o încredinţează mie pentru ca, având ajutorul său, să-i fiu administrator fidel (cf. 1Cor 4,2), în favoarea întregului Trup mistic al Bisericii; aşa încât ea să fie tot mai mult cetatea aşezată pe munte (cf. Ap 21,10), arcă de mântuire care navighează prin valurile istoriei, far care luminează nopţile lumii. Şi aceasta nu atât graţie mărinimiei structurilor sale şi datorită grandorii construcţiilor sale – cum sunt monumentele în care ne aflăm – cât mai ales prin sfinţenia membrilor săi, a acelui “popor luat în stăpânire de Dumnezeu, ca să vestiţi faptele măreţe ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1Pt 2,9).
Totuşi, în spatele conversaţiei în care Petru face mărturisirea sa de credinţă, este şi o altă întrebare: “Cine spun oamenii – întreabă Isus – că este Fiul Omului?” (Mc 16,13). Nu este o problemă banală, dimpotrivă se referă la un aspect important al slujirii noastre: realitatea în care trăim, cu limitele sale şi potenţialităţile sale, întrebările sale şi convingerile sale.
“Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” (Mt 16,13). Gândindu-ne la scena asupra căreia reflectăm, am putea găsi la această întrebare două răspunsuri posibile, care schiţează tot atâtea atitudini.
Există înainte de toate răspunsul lumii. Matei subliniază că discuţia dintre Isus şi discipolii săi cu privire la identitatea sa are loc în cetatea foarte frumoasă a Cezareii lui Filip, bogată în palate luxoase, încadrată într-un scenariu natural încântător, la poalele Hermonului, dar şi sediu al cercurilor de putere crunte şi teatru de trădări şi de infidelităţi. Această imagine ne vorbeşte despre o lume care îl consideră pe Isus o persoană totalmente lipsită de importanţă, cel mult un personaj curios, care poate provoca uimire cu modul său neobişnuit de a vorbi şi de a acţiona. Şi astfel, atunci când prezenţa sa va deveni deranjantă datorită momentelor de onestitate şi a exigenţelor morale pe care le aminteşte, această “lume” nu va ezita să-l respingă şi să-l elimine.
Apoi există celălalt răspuns posibil la întrebarea lui Isus: cel al oamenilor obişnuiţi. Pentru ei Nazarineanul nu este un “şarlatan”: este un om drept, unul care are curaj, care vorbeşte bine şi care spune lucruri corecte, ca alţi mari profeţi din istoria lui Israel. Pentru aceasta îl urmează, cel puţin cât timp pot să facă asta fără prea multe riscuri şi inconveniente. Însă îl consideră numai un om, şi de aceea, în momentul pericolului, în timpul Pătimirii, şi ei îl abandonează şi pleacă, dezamăgiţi.
Impresionează actualitatea acestor două atitudini. Ele întrupează, de fapt, idei pe care am putea să le regăsim cu uşurinţă – eventual exprimate cu un limbaj diferit, dar identice în substanţă – pe buzele multor bărbaţi şi femei din timpul nostru.
Şi astăzi nu sunt puţine contextele în care credinţa creştină este considerată un lucru absurd, pentru persoane slabe şi mai puţin inteligente; contexte în care se preferă în locul ei alte siguranţe, precum tehnologia, banii, succesul, puterea, plăcerea.
Este vorba de ambiente în care nu este uşor de mărturisit şi de vestit evanghelia şi unde cel care crede este luat în râs, contestat, dispreţuit, sau cel mai mult suportat şi compătimit. Şi totuşi, tocmai pentru aceasta, sunt locuri în care este urgentă misiunea, pentru că lipsa de credinţă adesea aduce cu sine drame precum pierderea sensului vieţii, uitarea milostivirii, încălcarea demnităţii persoanei în formele sale cele mai dramatice, criza familiei şi atâtea alte răni de care societatea noastră suferă şi nu puţin.
Apoi, astăzi nu lipsesc contextele în care Isus, deşi apreciat ca om, este redus numai la un soi de leader carismatic sau de superman, şi asta nu numai între cei care nu cred, ci şi între mulţi botezaţi, care ajung astfel să trăiască, la acest nivel, într-un ateism de fapt.
Aceasta este lumea care ne este încredinţată, în care, cum ne-a învăţat de atâtea ori Papa Francisc, suntem chemaţi să mărturisim credinţa bucuroasă în Cristos Mântuitorul. De aceea, şi pentru noi, este esenţial să repetăm: “Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Mt 16,16).
Este esenţial să facem asta înainte de toate în raportul nostru personal cu el, în angajarea într-un drum zilnic de convertire. Dar după aceea şi ca Biserică, trăind împreună apartenenţa noastră la Domnul şi ducând tuturor vestea bună a sa (cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 1).
Spun asta înainte de toate pentru mine, ca succesor al lui Petru, în timp ce încep această misiune a mea de episcop al Bisericii care este în Roma, chemată să prezideze în caritate Biserica universală, conform expresiei celebre a Sfântului Ignaţiu din Antiohia (cf. Scrisoarea către romani, Salut). El, condus în lanţuri spre acest oraş, loc al sacrificiului său iminent, le scria creştinilor care se aflau acolo: “Atunci voi fi cu adevărat discipol al lui Isus Cristos, când lumea nu va vedea trupul meu” (Scrisoarea către romani, IV, 1). Se referea la faptul de a fi devorat de fiare în circ – şi aşa s-a întâmplat -, dar cuvintele sale amintesc, în sens mai general, o angajare indispensabilă pentru oricine care exercită în Biserică o slujire de autoritate: a dispărea pentru ca să rămână Cristos, a se face mic pentru ca nimănui să nu-i lipsească oportunitatea de a-l cunoaşte şi de a-l iubi.
Dumnezeu să-mi dea acest har, astăzi şi întotdeauna, cu ajutorul mijlocirii preaduioase a Mariei, Maica Bisericii.
LEO PP. XIV
sursa:ercis.ro