Este noapte când lumânarea pascală înaintează lent până la altar. Este noapte când cântul imnului deschide inimile noastre la tresăltare de bucurie, pentru că pământul este “inundat de aşa mare strălucire: lumina Regelui veşnic a învins întunericul lumii” (Preconiul pascal). La sfârşitul nopţii au loc faptele relatate în Evanghelia tocmai proclamată (cf. Lc 24,1-12): lumina divină a Învierii se aprinde şi Paştele Domnului are loc când soarele urmează încă să răsară; la primele lumini ale dimineţii se vede că marea piatră, pusă pe mormântul lui Isus, a fost dată la o parte şi câteva femei ajung în acel loc purtând vălul de doliu. Întunericul învăluie descumpănirea şi frica discipolilor. Totul se întâmplă noaptea.
Astfel, Privegherea pascală ne aminteşte că lumina Învierii luminează drumul pas după pas, intră năvalnic în întunericul istoriei fără zgomot, străluceşte în inima noastră în mod discret. Şi ei îi corespunde o credinţă umilă, lipsită de orice triumfalism. Paştele Domnului nu este un eveniment spectaculos cu care Dumnezeu se afirmă pe sine însuşi şi obligă să se creadă în el; nu este o destinaţie la care Isus ajunge pe o cale uşoară, evitând Calvarul; şi nici noi nu-l putem trăi în mod dezinvolt şi fără ezitare interioară. Dimpotrivă, Învierea este asemenea cu mici vlăstare de lumină care îşi croiesc drum puţin câte puţin, fără a face zgomot, uneori ameninţate de noapte şi de necredinţă.
Acest “stil” al lui Dumnezeu ne eliberează de o religiozitate abstractă, înşelată de gândul că învierea Domnului rezolvă totul în manieră magică. Dimpotrivă: nu putem celebra Paştele fără a continua să ne confruntăm cu nopţile pe care le purtăm în inimă şi cu umbrele de moarte care adesea se adună deasupra lumii noastre. Cristos a învins păcatul şi a distrus moartea, dar, în istoria noastră pământească, puterea Învierii sale încă se împlineşte. Şi această împlinire, ca un mic vlăstar de lumină, ne este încredinţat nouă, pentru ca să-l păzim şi să-l facem să crească.
Fraţilor şi surorilor, aceasta este chemarea pe care, mai ales în anul jubiliar, trebuie s-o simţim puternic înăuntrul nostru: să facem să răsară speranţa Paştelui în viaţa noastră şi în lume!
Când simţim încă povara morţii înăuntrul inimii noastre, când vedem umbrele răului continuând marşul lor zgomotos asupra lumii, când simţim arzând în carnea noastră şi în societatea noastră rănile egoismului sau ale violenţei, să nu ne pierdem curajul, să ne întoarcem la vestea din această noapte: lumina străluceşte lent chiar dacă suntem în întuneric; speranţa unei vieţi noi şi a unei lumi noi în sfârşit eliberate ne aşteaptă; un nou început poate să ne surprindă, deşi uneori ni se pare imposibil, pentru că Cristos a învins moartea.
Această veste, care lărgeşte inima, ne umple de speranţă. În Isus Înviat avem de fapt certitudinea că istoria noastră personală şi drumul omenirii, deşi cufundate încă într-o noapte unde luminile apar slabe, sunt în mâinile lui Dumnezeu; şi el, în marea sa iubire, nu ne va lăsa să şovăim şi nu va permite ca răul să aibă ultimul cuvânt. În acelaşi timp, această speranţă, deja împlinită în Cristos, pentru noi rămâne şi o destinaţie la care să ajungem: nouă ne-a fost încredinţată pentru ca să devenim martorii ei credibili şi pentru ca împărăţia lui Dumnezeu să-şi facă drum în inima femeilor şi a bărbaţilor de astăzi.
Cum ne aminteşte Sfântul Augustin, “învierea Domnului nostru Isus Cristos marchează noua viaţă a celor care cred în el; şi acest mister al morţii şi învierii sale voi trebuie să-l cunoaşteţi în profunzime şi să-l reproduceţi în viaţa voastră” (Discurs 231, 2). A reproduce Paştele în viaţa noastră şi a deveni mesageri ai speranţei, constructori ai speranţei în timp ce atâtea vânturi de moarte încă suflă asupra noastră.
Putem face asta cu cuvintele noastre, cu micile noastre gesturi zilnice, cu alegerile noastre inspirate din evanghelie. Toată viaţa noastră poate să fie prezenţă de speranţă. Vrem să fim aşa pentru cei cărora le lipseşte credinţa în Domnul, pentru cel care a rătăcit drumul, pentru cei care au capitulat sau au spinarea încovoiată sub poverile vieţii; pentru cel care este singur sau s-a închis în propria durere; pentru toţi săracii şi oprimaţii de pe pământ; pentru femeile umilite şi ucise; pentru copiii nenăscuţi şi pentru cei maltrataţi; pentru victimele războiului. Fiecăruia şi tuturor să ducem speranţa Paştelui!
Îmi place să amintesc o mistică din secolul al XIII-lea, Hadewijch de Anvers, care inspirându-se din Cântarea Cântărilor şi descriind suferinţa datorită lipsei celui iubit, invocă întoarcerea iubirii pentru ca – spune ea – “să fie pentru întunericul meu o cotitură” (Hadewijch, Poesie Visioni Lettere, Genova 2000, 23).
Cristos înviat este cotitura definitivă a istoriei umane. El este speranţa care nu apune. El este iubirea care ne însoţeşte şi ne susţine. El este viitorul istoriei, destinaţia ultimă spre care mergem, pentru a fi primiţi în acea viaţă nouă în care Domnul însuşi va şterge orice lacrimă a noastră, “iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere” (Ap 21,4). Şi această speranţă a Paştelui, această “cotitură în întuneric”, trebuie s-o vestim tuturor.
Surorilor, fraţilor, timpul de Paşte este perioadă de speranţă. “Încă există frică, încă există o dureroasă conştiinţă a păcatului, dar există şi o lumină care intră năvalnic. […] Paştele aduce vestea bună că, deşi lucrurile par să meargă rău în lume, răul a fost deja învins. Paştele ne permite să afirmăm că, deşi Dumnezeu pare foarte departe şi noi rămânem absorbiţi de atâtea realităţi mici, Domnul nostru merge pe drum cu noi. […] Există multe raze de speranţă care aruncă lumină asupra drumului vieţii noastre” (H. Nouwen, Preghiere dal silenzio. Il sentiero della speranza [Rugăciuni din tăcere. Cărarea speranţei], Brescia 2000, 55-56).
Să facem spaţiu luminii Celui Înviat! Şi vom deveni constructori ai speranţei pentru lume.
Franciscus
sursa: ercis.ro