Duminica de Paşte 2025

Publicatla 20 April 2025

La ora 10.30, duminică, 20 aprilie 2025, Duminica de Paşte în Învierea Domnului, Eminenţa Sa card. Angelo Comastri, delegat al Sfântului Părinte, a prezidat, pe esplanada Bazilicii Vaticane, solemna celebrare a Liturghiei zilei. La celebrare, care a început cu ritul “Resurrexit”, au luat parte credincioşi romani şi pelerini provenind din toate părţile lumii cu ocazia sărbătorilor pascale şi a Jubileului. Publicăm în continuare omilia pregătită de Sfântul Părinte Francisc:

Maria din Magdala, văzând că piatra de la mormânt a fost dată la o parte, a început să alerge pentru a spune asta lui Petru şi Ioan. Şi cei doi discipoli, primind vestea tulburătoare, au ieşit şi – spune evanghelia – “alergau amândoi” (In 20,4). Protagoniştii relatărilor de Paşte aleargă toţi! Şi această “alergare” exprimă, pe de o parte, preocuparea că au luat trupul Domnului; dar, pe de altă parte, alergarea Magdalenei, a lui Petru şi a lui Ioan exprimă dorinţa, stimulentul inimii, atitudinea interioară a celui care porneşte în căutarea lui Isus. De fapt, el a înviat din moarte şi de aceea nu se mai află în mormânt. Trebuie căutat în altă parte.

Aceasta este vestea de Paşte: trebuie căutat în altă parte. Cristos a înviat, este viu! El nu a rămas prizonier al morţii, nu mai este învăluit în giulgiu, şi prin urmare nu poate fi închis într-o frumoasă istorie de relatat, nu se poate face din el un erou din trecut sau să fie gândit ca o statuie aşezată în sala unui muzeu! Dimpotrivă, trebuie căutat şi de aceea nu putem sta pe loc. Trebuie să ne punem în mişcare, să ieşim pentru a-l căuta: a-l căuta în viaţă, a-l căuta pe faţa fraţilor, a-l căuta în cotidian, a-l căuta peste tot în afară de mormântul acela.

A-l căuta mereu. Pentru că, dacă a înviat din moarte, atunci el este prezent peste tot, locuieşte în mijlocul nostru, se ascunde şi se revelează şi astăzi în surorile şi în fraţii pe care-i întâlnim de-a lungul drumului, în situaţiile cele mai anonime şi imprevizibile ale vieţii noastre. El este viu şi rămâne mereu cu noi, plângând lacrimile celui care suferă şi înmulţind frumuseţea vieţii în micile gesturi de iubire ale fiecăruia dintre noi.

De aceea credinţa pascală, care ne deschide la întâlnirea cu Domnul Înviat şi ne dispune să-l primim în viaţa noastră, este cu totul altceva decât o aranjare statică sau o acomodare paşnică în vreo asigurare religioasă. Dimpotrivă, Paştele ne încredinţează mişcării, ne determină să alergăm ca Maria din Magdala şi ca discipolii; ne invită să avem ochi capabili să “vedem dincolo”, pentru a-l observa pe Isus, Cel Viu, ca Dumnezeul care se revelează şi se face prezent şi astăzi, ne vorbeşte, ne precedă, ne surprinde. Ca Maria din Magdala, în fiecare zi putem trăi experienţa de a-l pierde pe Domnul, dar în fiecare zi noi putem alerga pentru a-l căuta iarăşi, ştiind cu certitudine că el se lasă găsit şi ne luminează cu lumina învierii sale.

Fraţilor şi surorilor, iată speranţa cea mai mare a vieţii noastre: putem trăi această existenţă săracă, fragilă şi rănită agăţaţi de Cristos, pentru că el a învins moartea, învinge întunecimile noastre şi va învinge întunericul lumii, pentru a ne face să trăim cu el în bucurie, pentru totdeauna. Spre această destinaţie, cum spune apostolul Paul, alergăm şi noi, uitând ceea ce este în spatele nostru şi trăind îndreptaţi spre ceea ce avem în faţă (cf. Fil 3,12-14). Să ne grăbim, aşadar, pentru a merge în întâmpinarea lui Cristos, cu pasul grăbit al Magdalenei, al lui Petru şi al lui Ioan.

Jubileul ne cheamă să reînnoim în noi darul acestei speranţe, să cufundăm în ea suferinţele noastre şi neliniştile noastre, să-i contagiem cu ea pe cei pe care-i întâlnim pe drum, să încredinţăm acestei speranţe viitorul vieţii noastre şi destinul omenirii. Şi de aceea nu putem să parcăm inima în iluziile din această lume sau s-o închidem în tristeţe; trebuie să alergăm, plini de bucurie. Să alergăm în întâmpinarea lui Isus, să redescoperim harul inestimabil de a fi prietenii săi. Să lăsăm ca al său cuvânt de viaţă şi de adevăr să lumineze drumul nostru. Aşa cum avea să spună marele teolog Henri de Lubac, “va trebui să fie suficient să înţelegem asta: creştinismul este Cristos. Nu, cu adevărat, nu există nimic altceva decât asta. În Cristos noi avem totul” (Les responsabilités doctrinales des catholiques dans le monde d’aujourd’hui, Paris, 2010, p. 276).

Şi acest “totul” care este Cristos înviat deschide viaţa noastră la speranţă. El este viu, el vrea şi astăzi să reînnoiască viaţa noastră. Lui, învingător al păcatului şi al morţii, vrem să-i spunem:

“Doamne, în această sărbătoare noi îţi cerem acest dar: şi noi să fim noi pentru a trăi această noutate perenă. Curăţă-ne, o, Dumnezeule, de praful trist al obişnuinţei, al oboselii şi al dezamăgirii: dă-ne bucuria de a ne trezi, în fiecare dimineaţă, cu ochi uimiţi pentru a vedea culorile inedite ale acelei dimineţi, unice şi diferite de oricare alta. […] Totul este nou, Doamne, şi nimic repetat, nimic vechi” (A. Zarri, Quasi una preghiera).

Surorilor, fraţilor, în uimirea credinţei pascale, purtând în inimă orice aşteptare de pace şi de eliberare, putem spune: cu tine, o, Doamne, totul este nou. Cu tine, totul reîncepe.

Franciscus

sursa: ercis.ro

Exprimaţi-vă opinia