Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. II. Viaţa lui Isus. Parabolele. 5. Tatăl milostiv. Era pierdut şi a fost găsit (Lc 15,32)
Iubiţi fraţi şi surori,
După ce am meditat asupra întâlnirilor lui Isus cu unele personaje din Evanghelie, aş vrea să mă opresc, începând de la această cateheză, asupra câtorva parabole. Aşa cum ştim, sunt relatări care preiau imagini şi situaţii din realitatea zilnică. Pentru aceasta ating şi viaţa noastră. Ne provoacă. Şi ne cer să luăm poziţie: unde sunt eu în această relatare?
Pornim de la cea mai vestită parabolă, aceea pe care noi toţi ne-o amintim probabil de când eram mici: parabola tatălui şi a celor doi fii (Lc 15,1-3.11-32). În ea găsim inima Evangheliei lui Isus, adică milostivirea lui Dumnezeu.
Evanghelistul Luca spune că Isus relatează această parabolă pentru farisei şi cărturari, care murmurau din cauza faptului că el mânca împreună cu păcătoşii. Pentru aceasta s-ar putea spune că este o parabolă adresată celor care sunt pierduţi, dar nu ştiu asta şi îi judecă pe ceilalţi.
Evanghelia vrea să ne înmâneze un mesaj de speranţă, pentru că ne spune că oriunde ne-am pierdut, în orice mod ne-am pierdut, Dumnezeu vine mereu ca să ne caute! Ne-am pierdut poate ca o oaie, ieşită de pe cărare pentru a mânca iarbă sau a rămas în urmă din cauza oboselii (cf. Lc 15,4-7). Sau poate că ne-am pierdut ca o monedă, care eventual a căzut pe pământ şi nu se mai găseşte, sau cineva a pus-o în vreo parte şi nu-şi mai aminteşte unde a pus-o. Sau ne-am pierdut ca cei doi fii ai acestui tată: cel mai tânăr pentru că s-a săturat să stea într-o relaţie pe care o simţea prea exigentă; dar şi cel mai mare s-a pierdut, pentru că nu este suficient a rămâne acasă dacă în inimă sunt orgoliu şi supărare.
Iubirea este mereu o angajare, există mereu ceva ce trebuie să pierdem pentru a merge în întâmpinarea celuilalt. Însă fiul mai mic din parabolă se gândeşte numai la sine însuşi, aşa cum se întâmplă în anumite faze ale copilăriei şi adolescenţei. În realitate, în jurul nostru vedem şi atâţia adulţi astfel, care nu reuşesc să ducă înainte o relaţie pentru că sunt egoişti. Se înşeală că se regăsesc pe ei înşişi şi în schimb se pierd, pentru că numai când trăim pentru cineva noi trăim cu adevărat.
Acestui fiu mai tânăr, ca şi nouă tuturor, îi este foame de afect, vrea să fie iubit. Însă iubirea este un dar preţios, trebuie tratat cu grijă. În schimb, el o iroseşte, se vinde, nu se respectă. Îşi dă seama de asta în timpurile de lipsă, când nimeni nu are grijă de el. Riscul este ca în acele momente să începem să cerşim afectul şi ne alipim de primul stăpân care ne iese în cale.
Aceste experienţe fac să se nască înăuntrul nostru convingerea deformată că putem sta într-o relaţie numai ca servitori, ca şi cum ar trebui să ispăşim un păcat sau ca şi cum n-ar putea exista iubirea adevărată. De fapt, fiul mai mic, atunci când a ajuns la capăt, se gândeşte să se întoarcă la casa tatălui pentru a aduna de pe pământ vreo firimitură de afect.
Numai cel care ne iubeşte cu adevărat ne poate elibera de această viziune falsă a iubirii. În relaţia cu Dumnezeu trăim tocmai această experienţă. Marele pictor Rembrandt, într-o pictură vestită, a reprezentat în manieră minunată întoarcerea fiului risipitor. Mă impresionează mai ales două amănunte: capul tânărului este ras, ca acela al unui penitent, dar pare şi capul unui copil, pentru că acest fiu se naşte din nou. Şi apoi mâinile tatălui: una de bărbat şi cealaltă de femeie, pentru a descrie forţa şi duioşia în îmbrăţişarea iertării.
Dar fiul mai mare este cel care îi reprezintă pe cei pentru care este relatată parabola: este fiul care a rămas mereu acasă cu tatăl, şi totuşi era distant de el, distant în inimă. Acest fiu probabil că ar fi voit să plece şi el, dar de teamă sau din datorie a rămas acolo, în acea relaţie. Însă când te adaptezi împotriva voinţei, începi să păstreze furie înăuntrul tău, şi mai devreme sau mai târziu această furie explodează. În mod paradoxal, tocmai fiul mai mare este cel care la sfârşit riscă să rămână în afara casei, pentru că nu împărtăşeşte bucuria tatălui.
Tatăl iese şi în întâmpinarea lui. Nu-l ceartă şi nu-l cheamă la datorie. Vrea numai ca el să simtă iubirea sa. Îl invită să intre şi lasă uşa deschisă. Acea uşă rămâne deschisă şi pentru noi. De fapt, acesta este motivul speranţei: putem spera pentru că ştim că Tatăl ne aşteaptă, ne vede de departe, şi lasă mereu uşa deschisă.
Iubiţi fraţi şi surori, să ne întrebăm, aşadar, unde suntem noi în această relatare minunată. Şi să-i cerem lui Dumnezeu Tatăl harul de a putea regăsi şi noi drumul pentru a ne întoarce spre casă.
Franciscus
sursa:ercis.ro