Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. II. Viaţa lui Isus. Întâlnirile. 4. Omul bogat. Isus l-a privit fix (Mc 10,21)
Astăzi ne oprim asupra unei alteia din întâlnirile lui Isus relatate de Evanghelii. Însă de această dată persoana întâlnită nu are nume. Evanghelistul Marcu o prezintă pur şi simplu ca “un om” (10,17). Este vorba de un om care încă de tânăr a respectat poruncile, dar care, cu toate acestea, încă nu a găsit sensul vieţii. Îl caută. Probabil este unul care nu s-a decis până la capăt, în pofida aparenţei de persoană angajată. De fapt, dincolo de lucrurile pe care le facem, de sacrificii sau de succese, ceea ce contează cu adevărat pentru a fi fericiţi este ceea ce purtăm în inimă. Dacă o navă trebuie să ridice ancora şi să părăsească portul pentru a naviga în largul mării, poate să fie şi o navă minunată, cu un echipaj de excepţie, dar, dacă nu ridică greutăţile şi ancorele care o ţin pe loc, nu va reuşi niciodată să plece. Acest om şi-a construit o navă de lux, dar a rămas în port!
În timp ce Isus merge pe stradă, acest om vine în fugă, îngenunchează în faţa lui şi îl întreabă: “Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (v. 17). Să observăm verbele: “ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică”. Deoarece respectarea Legii nu i-a dat fericirea şi siguranţa de a fi mântuit, se adresează învăţătorului Isus. Ceea ce impresionează este că acest om nu cunoaşte vocabularul gratuităţii! Totul pare datorat. Totul este o datorie. Viaţa veşnică este pentru el o moştenire, ceva care se obţine prin drept, printr-o respectare meticuloasă a angajamentelor. Dar într-o viaţă trăită astfel, desigur chiar şi cu scop de bine, ce spaţiu poate să aibă iubirea?
Ca întotdeauna, Isus merge dincolo de aparenţă. Dacă pe de o parte acest om pune în faţa lui Isus curriculum-ul său frumos, Isus merge dincolo de el şi priveşte înăuntru. Verbul pe care-l foloseşte Marcu este foarte semnificativ: “privindu-l înăuntru“. Tocmai pentru că Isus priveşte înăuntru pe fiecare dintre noi, ne iubeşte aşa cum suntem cu adevărat. De fapt ce a văzut înăuntrul acestei persoane? Ce vede Isus atunci când priveşte înăuntrul nostru şi ne iubeşte, în pofida distragerilor noastre şi a păcatelor noastre? Vede fragilitatea noastră, dar şi dorinţa noastră de a fi iubiţi aşa cum suntem.
Privindu-l înăuntru – spune Evanghelia – “l-a îndrăgit” (v. 21). Isus îl îndrăgeşte pe acest om mai înainte de a-i adresa invitaţia să-l urmeze. Îl iubeşte aşa cum este. Iubirea lui Isus este gratuită: exact contrariul logicii meritului care chinuia această persoană. Suntem cu adevărat fericiţi atunci când ne dăm seama că suntem iubiţi astfel, gratuit, prin har. Şi acest lucru este valabil şi în relaţiile dintre noi: până când încercăm să cumpărăm iubirea sau să cerşim afectul, acele relaţii nu ne vor face niciodată să ne simţim fericiţi.
Propunerea pe care Isus o face acestui om este să schimbe modul său de a trăi şi de a se relaţiona cu Dumnezeu. De fapt, Isus recunoaşte că înăuntrul lui, ca în noi toţi, există o lipsă. Este dorinţa pe care o purtăm în inimă de a fi iubiţi. Există o rană care ne aparţine ca fiinţe umane, rana prin care poate să treacă iubirea.
Pentru a umple această lipsă nu trebuie “cumpărate” recunoaşteri, afect, consideraţie; în schimb trebuie “vândut” tot ceea ce ne îngreunează, pentru a face mai liberă inima noastră. Nu foloseşte să continuăm să luăm pentru noi înşine, ci mai degrabă să dăm săracilor, să punem la dispoziţie, să împărtăşim.
În sfârşit, Isus îl invită pe acest om să nu rămână singur. Îl invită să-l urmeze, să stea într-o legătură, să trăiască o relaţie. De fapt, numai aşa va fi posibil să iasă din anonimat. Putem să ascultăm numele nostru numai în cadrul unei relaţii, în care cineva ne cheamă. Dacă rămânem singuri, nu vom auzi niciodată rostindu-se numele nostru şi vom continua să rămânem nişte “oameni“, anonimi. Poate că astăzi, tocmai pentru că trăim într-o cultură a autosuficienţei şi a individualismului, ne descoperim mai nefericiţi, pentru că nu mai auzim rostindu-se numele nostru de cineva care ne iubeşte gratuit.
Acest om nu primeşte invitaţia lui Isus şi rămâne singur, pentru că greutăţile vieţii sale îl reţin în port. Tristeţea este semnul că nu a reuşit să pornească. Uneori credem că sunt bogăţii şi în schimb sunt numai poveri care ne blochează. Speranţa este ca această persoană, ca fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu să se poată schimba şi să decidă să înainteze în larg.
Surorilor şi fraţilor, să încredinţăm inimii lui Isus toate persoanele triste şi nehotărâte, pentru ca să poată simţi privirea de iubire a Domnului, care se înduioşează privind cu duioşie înăuntrul nostru.
Franciscus
sursa:ercis.ro