9 martie 2025, duminica I din Postul Mare, cu ocazia Jubileului lumii voluntariatului, Eminenţa Sa cardinalul Michael Czerny, S.I., prefect al Dicasterului pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale, a prezidat Sfânta Liturghie în Piaţa “Sfântul Petru”. Publicăm în continuare textul omiliei pregătite de Sfântul Părinte, citită de Eminenţa Sa cardinalul Michael Czerny, SI:
Isus este condus de Duh în pustiu (Lc 4,1). În fiecare an, drumul nostru din Postul Mare începe urmându-l pe Domnul în acest spaţiu, pe care el îl străbate şi îl transformă pentru noi. De fapt, când Isus intră în pustiu, se întâmplă o schimbare decisivă: locul tăcerii devine ambient al ascultării. O ascultare pusă la încercare, pentru că trebuie ales cui să i se dea dreptate între două voci complet contrare. Propunându-ne acest exerciţiu, evanghelia atestă că drumul lui Isus începe cu un act de ascultare: Duhul Sfânt, însăşi forţa lui Dumnezeu, îl conduce acolo unde nimic bun nu creşte din pământ nici nu plouă din cer. În pustiu, omul experimentează propria lipsă materială şi spirituală, nevoia de pâine şi de cuvânt.
Şi lui Isus, om adevărat, îi este foame (cf. v. 2) şi timp de patruzeci de zile este ispitit de un cuvânt care nu vine deloc de la Duhul Sfânt, ci de la Cel Rău, de la diavol. Imediat ce am intrat în cele patruzeci de zile din Postul Mare, reflectăm asupra faptului că şi noi suntem ispitiţi, dar nu suntem singuri: cu noi este Isus, care ne deschide calea spre pustiu. Fiul lui Dumnezeu făcut om nu se limitează să ne dea un model în lupta împotriva răului. Mult mai mult: ne dăruieşte forţa pentru a rezista la asalturile sale şi a persevera pe drum.
Aşadar, să luăm în considerare trei caracteristici ale ispitirii lui Isus, precum şi ale ispitirii noastre: începutul, modul, rezultatul. Confruntând aceste două experienţe, vom găsi sprijin pentru itinerarul nostru de convertire.
Înainte de toate, în începutul său ispitirea lui Isus este voită: Domnul merge în pustiu nu din semeţie, pentru a demonstra cât este de puternic, ci din disponibilitatea sa filială faţă de Duhul Tatălui, conducerii căruia îi corespunde cu promptitudine. În schimb, ispitirea noastră este îndurată: răul precedă libertatea noastră, o corupe intim ca o umbră interioară şi o capcană constantă. În timp ce îi cerem lui Dumnezeu să nu ne abandoneze în ispită (cf. Mt 6,13), să ne amintim că el a ascultat deja această rugăciune prin Isus, Cuvântul întrupat pentru a rămâne cu noi, mereu. Domnul este aproape de noi şi se îngrijeşte de noi mai ales în locul încercării şi al suspiciunii, adică atunci când îşi ridică glasul ispititorul. Acesta este tatăl minciunii (cf. In 8,44), corupt şi corupător, deoarece cunoaşte cuvântul lui Dumnezeu, dar nu-l înţelege. Dimpotrivă, îl deformează: ca din timpurile lui Adam, în grădina Edenului (cf. Gen 3,1-5), tot aşa face acum împotriva noului Adam, Isus, în pustiu.
Percepem aici modul singular cu care Cristos este ispitit, adică în relaţia cu Dumnezeu, Tatăl său. Diavolul este cel care separă, dezbinătorul, în timp ce Isus este cel care îl uneşte pe Dumnezeu şi om, mediatorul. În perversiunea sa, diavolul vrea să distrugă această legătură, făcând din Isus un privilegiat: “Dacă tu eşti Fiul lui Dumnezeu, spune acestei pietre să devină pâine” (v. 3). De asemenea: “Dacă tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos” (v. 9) de pe coama templului. În faţa acestor ispitiri Isus, Fiul lui Dumnezeu, decide în ce mod să fie Fu. În Duhul care îl conduce, alegerea sa revelează cum vrea să trăiască propria relaţie filială cu Tatăl. Iată ce decide Domnul: această legătură unică şi exclusivă cu Dumnezeu, al cărui Fiu Unic Născut este, devine o relaţie care îi implică pe toţi, fără a exclude pe nimeni. Relaţia cu Tatăl este darul pe care Isus îl împărtăşeşte în lume pentru mântuirea noastră, nu o comoară geloasă (cf. Fil 2,6) de folosit pentru a obţine succes şi a atrage adepţi.
Şi noi suntem ispitiţi în relaţia cu Dumnezeu, dar în sens opus. De fapt, diavolul fluieră la urechile noastre că Dumnezeu nu este cu adevărat Tatăl nostru; că în realitate ne-a abandonat. Satana tinde să ne convingă că pentru cei înfometaţi nu există pâine, cu atât mai puţin din pietre, nici îngerii care ne apără în nenorociri. Dacă chiar e vorba, lumea se află în mâna puterilor rele, care strivesc popoarele cu aroganţa calculelor lor şi cu violenţa războiului. Chiar în timp ce diavolul ar vrea să ne facă să credem că Domnul este departe de noi, ducându-ne la disperare, Dumnezeu vine şi mai aproape de noi, dându-şi viaţa pentru răscumpărarea lumii.
Şi iată al treilea aspect: rezultatul ispitirilor. Isus, Cristos al lui Dumnezeu, învinge răul. El îl respinge pe diavol, care se va întoarce totuşi pentru a-l ispiti “la un anumit timp” (v. 13). Aşa spune evanghelia, şi ne vom aminti de asta când, pe Golgota, încă o dată vom auzi că Isus este întrebat: “Dacă tu eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară de pe cruce” (Mt 27,40; cf. Lc 23,35). În pustiu ispititorul este înfrânt, însă victoria lui Cristos încă nu este definitivă: va fi definitivă în Paştele său de moarte şi înviere.
În timp ce ne pregătim să celebrăm Misterul central al credinţei, recunoaştem că rezultatul încercării noastre este diferit. În faţa ispitei, noi uneori cădem: toţi suntem păcătoşi. Însă înfrângerea nu este definitivă, pentru că Dumnezeu ne ridică din orice cădere cu iertarea sa, infinit de mare în iubire. Aşadar, încercarea noastră nu se termină cu un eşec, pentru că în Cristos suntem răscumpăraţi de rău. Străbătând cu el pustiul, parcurgem o cale unde nu era trasată niciuna: Isus însuşi deschide pentru noi acest drum nou, de eliberare şi de răscumpărare. Urmându-l cu credinţă pe Domnul, din vagabonzi devenim pelerini.
Dragi surori şi dragi fraţi, vă invit să începem astfel drumul nostru de Postul Mare. Şi pentru că, de-a lungul drumului, avem nevoie de acea bunăvoinţă, pe care Duhul Sfânt o susţine mereu, sunt bucuros să salut toţi voluntarii care astăzi sunt prezenţi la Roma pentru pelerinajul lor jubiliar. Vă mulţumesc mult, preaiubiţilor, pentru că după exemplul lui Isus voi îl slujiţi pe aproapele fără a vă sluji de aproapele. Pe stradă şi printre case, alături de bolnavi, de cei suferinzi, de cei închişi, cu tinerii şi cu bătrânii, dăruirea voastră insuflă speranţă întregii societăţi. În pustiurile sărăciei şi singurătăţii, atâtea gesturi mici de slujire gratuită fac să înflorească vlăstare de umanitate nouă: acea grădină pe care Dumnezeu a visat-o şi continuă s-o viseze pentru noi toţi.
Franciscus
sursa:ercis.ro