Joi, 6 martie 2025
Sf. Coletta, fc.; Fer. Roza din Viterbo, fc.
Luca 9,25: “Aşadar, ce-i foloseşte omului dacă a câştigat lumea întreagă, dar se pierde sau se ruinează pe sine?”
Omul este un călător, un pelerin pe acest pământ, iar destinația sa ultimă nu se află aici, ci în veșnicie. Problema fundamentală nu este dacă omul poate „câștiga” lumea, ci dacă nu se pierde pe sine pe drum.
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa (Gen 1,26), adică o ființă capabilă de comuniune, de iubire și de dăruire. Omul își găsește adevărata împlinire nu prin posesiuni exterioare, ci prin păstrarea și desăvârșirea acestui chip divin imprimat în el.
Însă „a se pierde” înseamnă ca omul să se îndepărteze de această vocație fundamentală. Înseamnă ca dorințele sale să se orienteze exclusiv spre exterior, să-și măsoare viața prin acumulări materiale, prin putere, prin succes trecător. Înseamnă să își hrănească trupul, dar să își lase sufletul să moară de foame. În Evanghelia după Matei, Isus ne îndeamnă să ne strângem „comori în cer” (Matei 6,20). Ce sunt aceste comori? Nu sunt bunuri materiale, ci acele lucruri care trec dincolo de moarte: iubirea, milostivirea, adevărul, sfințenia.
Omul poate avea totul și, în același timp, să fie nimic. Tu ce alegi, lumea sau veșnicia? Câștigul aparent sau adevărata împlinire?
Rugăciune:
“Fiecare picătură de sânge,
fiecare lovitură de bici
vestesc despre iubirea
pe care o ai față de mine.
Nici crucea,
nici moartea
nu l-au oprit.
Nu a rămas departe de noi.
Coasta străpunsă și inima deschisă
l-au golit de Sine
și au deschis spațiu pentru mine
la acea fântână
a Iubirii și milostivirii.
Dă-mi, Doamne,
harul
să mă ascund aici,
să mă pierd eu însumi
în acea Inimă
și să mă găsesc
în Iubirea Ta.”
(Fragment din “Răul își încheie jocul” – Nikola Jurisič)
