Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. I. Copilăria lui Isus. 4. “Fericită aceea care a crezut” (Lc 1,45). Vizita Sfintei Fecioare Maria şi Magnificat
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Contemplăm astăzi frumuseţea lui Isus Cristos, speranţa noastră, în misterul Vizitei Sfintei Fecioare Maria. Fecioara Maria o vizitează pe Sfânta Elisabeta; dar mai ales Isus, în sânul mamei, vizitează poporul său (cf. Lc 1,68), după cum spune Zaharia în imnul său de laudă.
După stupoarea şi uimirea pentru ceea ce i-a fost vestit de către înger, Maria se ridică şi porneşte în călătorie, ca toţi cei chemaţi din Biblie, pentru că “unicul act cu care omul poate să-i corespundă lui Dumnezeu care se revelează este cel al disponibilităţii nelimitate” (H.U. von Balthasar, Vocazione, Roma, 2002, 29). Această tânără fiică a lui Israel nu alege să se protejeze de lume, nu se teme de pericole şi de judecăţile altora, ci merge în întâmpinarea celorlalţi.
Când ne simţim iubiţi, experimentăm o forţă care pune în circulaţie iubirea; după cum spune Apostolul Paul, “iubirea lui Cristos ne constrânge” (2Cor 5,14), ne împinge, ne mişcă. Maria simte stimulentul iubirii şi merge să ajute o femeie care este ruda sa, dar este şi o bătrână care primeşte, după aşteptare lungă, o sarcină nesperată, greu de înfruntat la vârsta sa. Însă Fecioara merge la Elisabeta şi pentru a împărtăşi credinţa în Dumnezeul imposibilului şi speranţa în împlinirea promisiunilor sale.
Întâlnirea dintre cele două femei produce un impact surprinzător: glasul celei “pline de har” care o salută pe Elisabeta provoacă profeţia în pruncul pe care bătrâna îl poartă în sân şi trezeşte în ea o dublă binecuvântare: “Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău!” (Lc 1,42). Precum şi o fericire: “Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul” (v. 45).
În faţa recunoaşterii identităţii mesianice a Fiului său şi a misiunii sale de mamă, Maria nu vorbeşte despre sine, ci despre Dumnezeu şi înalţă o laudă plină de credinţă, de speranţă şi de bucurie, o cântare care răsună în fiecare zi în Biserică în timpul rugăciunii vesperelor: Magnificat (Lc 1,46-55).
Această laudă adusă Dumnezeului mântuitor, izvorâtă din inima slujitoarei sale umile, este un memorial solemn care sintetizează şi împlineşte rugăciunea lui Israel. Este ţesută din rezonanţe biblice, semn că Maria nu vrea să cânte “în afara corului”, ci să se sintonizeze cu părinţii, exaltând compasiunea sa faţă de cei umili, acei mici pe care Isus în predica sa îi va declara “fericiţi” (cf. Mt 5,1-12).
Prezenţa masivă a motivului pascal face din Magnificat şi o cântare de răscumpărare, care are ca fundal memoria eliberării lui Israel din Egipt. Verbele sunt toate la trecut, impregnate de o memorie de iubire care aprinde de credinţă prezentul şi luminează cu speranţă viitorul: Maria cântă harul trecutului dar este femeia prezentului care poartă în sân viitorul.
Prima parte a acestei cântări laudă acţiunea lui Dumnezeu în Maria, microcosmos al poporului lui Dumnezeu care aderă pe deplin la alianţă (v. 46-50); a doua se mişcă asupra lucrării Tatălui în macrocosmosul istoriei fiilor săi (v. 51-55), prin trei cuvinte-cheie: amintire – milostivire – promisiune.
Domnul, care s-a aplecat asupra Mariei cea mică pentru a face în ea “lucruri mari” şi a o face mamă a Domnului, a început să mântuiască poporul său pornind de la exod, amintindu-şi de binecuvântarea universală promisă lui Abraham (cf. Gen 12,1-3). Domnul, Dumnezeu fidel pentru totdeauna, a făcut să curgă un flux neîntrerupt de iubire milostivă “din generaţie în generaţie” (v. 50) asupra poporului fidel faţă de alianţă, şi acum manifestă plinătatea mântuirii în Fiul său, trimis să mântuiască poporul de păcatele sale. De la Abraham la Isus Cristos şi la comunitatea credincioşilor, Paştele apare astfel drept categoria hermeneutică pentru a înţelege orice eliberare succesivă, până la cea realizată de Mesia la plinătatea timpurilor.
Iubiţi fraţi şi surori, să cerem astăzi Domnului harul de a şti să aşteptăm împlinirea fiecărei promisiuni a lui; şi să ne ajute să primim în vieţile noastre prezenţa Mariei. Intrând la şcoala sa, toţi putem descoperi că fiecare suflet care crede şi speră “îl zămisleşte şi îl naşte pe Cuvântul lui Dumnezeu” (Sf. Ambroziu, Expunere a Evangheliei după Luca 2, 26).
Pentru toţi, binecuvântarea mea!
Franciscus
Sursa:ercis.ro