| Cu aceste cuvinte autorul Scrisorii către Evrei manifestă adeziunea deplină a lui Isus la proiectul Tatălui. Astăzi le citim în sărbătoarea Prezentării Domnului la Templu, Ziua Mondială a Vieţii Consacrate, în timpul Jubileului speranţei, într-un context liturgic caracterizat de simbolul luminii. Şi voi toţi, surori şi fraţi care aţi ales calea sfaturilor evanghelice, v-aţi consacrat, ca “Mireasa în faţa Mirelui […] învăluită de lumina sa” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Vita consecrata, 15); v-aţi consacrat aceluiaşi plan luminos al Tatălui care dăinuie de la originile lumii. El va avea împlinirea sa deplină la sfârşitul timpurilor, dar deja acum se face vizibil prin “minunăţiile pe care Dumnezeu le realizează în umanitatea fragilă a persoanelor chemate” (ibidem, 20). Să reflectăm, aşadar, asupra modului în care, prin intermediul voturilor de sărăcie, castitate şi ascultare, pe care le-aţi făcut, puteţi fi şi voi purtători de lumină pentru femeile şi bărbaţii din timpul nostru.Primul aspect: lumina sărăciei. Ea îşi are rădăcinile în însăşi viaţa lui Dumnezeu, veşnic şi total, dar reciproc al Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt (ibidem, 21). Exercitând astfel sărăcia, persoana consacrată, cu o folosire liberă şi generoasă a tuturor lucrurilor, se face prin ele purtătoare de binecuvântare: manifestă bunătatea lor în ordinea iubirii, respinge tot ceea ce îi poate întuneca frumuseţea – egoism, lăcomie, dependenţă, folosirea violentă şi pentru scopuri de moarte – şi îmbrăţişează în schimb tot ceea ce o poate preamări: sobrietatea, generozitatea, împărtăşirea, solidaritatea. Şi Paul o spune: “Toate sunt ale voastre! Dar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu” (1Cor 3,22-23). Aceasta este sărăcia.Al doilea element este lumina castităţii. Şi aceasta are origine în Treime şi manifestă o “reflexie a iubirii infinite care leagă cele trei Persoane divine” (Vita consecrata, 21). Practicarea sa, în renunţarea la iubirea conjugală şi în calea continenţei, reafirmă primatul absolut, pentru fiinţa umană, al iubirii lui Dumnezeu, primită cu inimă neîmpărţită şi nupţială (cf. 1Cor 7,32-36), şi o arată ca izvor şi model al oricărei alte iubiri. Ştim asta, noi trăim într-o lume adesea marcată de forme distorsionate de afectivitate, în care principiul lui “ceea ce-mi place mie” – acel principiu – determină în a căuta în celălalt mai mult satisfacerea propriilor nevoi decât bucuria unei întâlniri rodnice. Este adevărat. Asta generează, în relaţii, atitudini de superficialitate şi precaritate, egocentrism, hedonism, imaturitate şi iresponsabilitate morală, prin care se înlocuiesc mirele şi mireasa întregii vieţi cu partenerul de moment, copiii primiţi ca dar cu aceia pretinşi ca “drept” sau eliminaţi ca “deranj”.Surorilor, fraţilor, într-un context de acest tip, în faţa “nevoii crescânde de limpezime interioară în raporturile umane” (Vita consecrata, 88) şi de umanizare a legăturilor dintre oameni şi comunităţi, castitatea consacrată ne arată – arată bărbatului şi femeii din secolul al XXI-lea – o cale de vindecare de răul izolării, în exercitarea unui mod de a iubi liber şi eliberator, care primeşte şi respectă pe toţi şi nu constrânge, nici nu respinge pe nimeni. Ce medicament este pentru suflet a întâlni călugăriţe şi călugări capabili de o relaţionare matură şi bucuroasă de acest tip! Sunt o reflexie a iubirii divine (cf. Lc 2,30-32). Însă, pentru acest scop, este important, în comunităţile noastre, să ne îngrijim de creşterea spirituală şi afectivă a persoanelor, deja de la formarea iniţială, precum şi în cea permanentă, pentru ca într-adevăr castitatea să arate frumuseţea iubirii care se dăruieşte şi să nu se răspândească fenomene dezastruoase cum sunt oţetirea inimii sau ambiguitatea alegerilor, izvor de tristeţe, insatisfacţie şi, uneori, motiv, în subiecţi mai fragili, al dezvoltării de adevărate “vieţi duble”. Lupta împotriva ispitei vieţii duble este zilnică. Este zilnică.Şi ajungem la al treilea aspect: lumina ascultării. Şi despre aceasta ne vorbeşte textul pe care l-am ascultat, prezentându-ne, în raportul dintre Isus şi Tatăl, “frumuseţea eliberatoare a unei dependenţe filiale şi nu servile, bogată în simţ de responsabilitate şi animată de încrederea reciprocă” (Vita consecrata, 21). Este tocmai lumina Cuvântului care se face dar şi răspuns de iubire, semn pentru societatea noastră, în care se tinde să se vorbească mult, dar să se asculte puţin: în familie, la locul de muncă şi în special în social media, unde pot să se schimbe fluvii de cuvinte şi de imagini fără a se întâlni vreodată cu adevărat, pentru că nu se pune în joc cu adevărat unul pentru celălalt. Şi acesta este un lucru interesant. De atâtea ori, în dialogul zilnic, înainte ca unul să termine de vorbit, deja iese răspunsul. Nu se ascultă. A ne asculta înainte de a răspunde. A primi cuvântul celuilalt ca un mesaj, ca o comoară şi ca un ajutor pentru mine. Ascultarea consacrată este un antidot la acest individualism solitar, promovând ca alternativă un model de relaţie inspirat din ascultarea eficientă, în care după “a spune” şi după “a auzi” urmează concreteţea lui “a acţiona”, şi asta chiar cu preţul de a renunţa la gusturile mele, la programele mele şi la preferinţele mele. De fapt, numai astfel persoana poate experimenta până la capăt bucuria darului, învingând singurătatea şi descoperind sensul propriei existenţe în marele proiect al lui Dumnezeu.Aş vrea să închei amintind un alt punct: “întoarcerea la origini” despre care astăzi se vorbeşte atât de mult în viaţa consacrată. Dar nu o întoarcere la origine ca o întoarcere la un muzeu, nu. Întoarcere chiar la originea vieţii noastre. În această privinţă, cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat ne aminteşte că prima şi cea mai importantă “întoarcere la origini” a fiecărei consacrări este, pentru noi toţi, cea la Cristos şi la “da”-ul său spus Tatălui. Ne aminteşte că reînnoirea, mai înainte de reuniuni şi “mese rotunde” – care trebuie să se facă, sunt utile -, se face în faţa tabernacolului, în adoraţie. Surorilor, fraţilor, noi am pierdut un pic simţul adoraţiei. Suntem prea practici, vrem să facem lucrurile, dar… A adora. A adora. Capacitatea de adoraţie în tăcere. Şi astfel se redescoperă propriile fondatoare şi propriii fondatori înainte de toate ca femei şi bărbaţi de credinţă, şi repetând cu ei, în rugăciune şi în oferire: “Iată vin […] ca să fac voinţa ta, Dumnezeule” (Evr 10,7).Multe mulţumiri vouă pentru mărturia voastră. Este o plămadă în Biserică. Mulţumesc. Franciscus      Sursa:ercis.ro |