Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. I. Copilăria lui Isus. 3. “Îi vei pune numele Isus” (Mt 1,21). Vestea adusă lui Iosif
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Continuăm astăzi să-l contemplăm pe Isus în misterul începuturilor sale relatat de Evangheliile copilăriei.
Dacă Luca ne permite să facem asta din perspectiva mamei, Fecioara Maria, în schimb Matei se pune în perspectiva lui Iosif, bărbatul care asumă paternitatea legală a lui Isus, altoindu-l pe trunchiul lui Iese şi legându-l de promisiunea făcută lui David.
De fapt, Isus este speranţa lui Israel care se împlineşte: este descendentul promis lui David (cf. 2Sam 7,12; 1Cr 17,11), care face casa sa “binecuvântată pentru totdeauna” (2Sam 7,29); este vlăstarul care iese din trunchiul lui Iese (cf. Is 11,1), “vlăstarul drept” destinat să domnească drept rege adevărat, care ştie să exercite dreptul şi dreptatea (cf. Ier 23,5; 33,15).
Iosif intră în scenă în Evanghelia lui Matei ca logodnicul Mariei. Pentru evrei logodna era o adevărată legătură juridică, ce pregătea pentru ceea ce se va întâmpla după circa un an, şi anume celebrarea căsătoriei. Atunci femeia trecea de sub grija tatălui sub cea a soţului, mutându-se în casă cu el şi devenind disponibilă pentru darul maternităţii.
Tocmai în această perioadă de timp Iosif descoperă sarcina Mariei şi iubirea sa este pusă dur la încercare. În faţa unei astfel de situaţii, care ar fi dus la ruperea logodnei, Legea sugera două soluţii posibile: ori un act juridic cu caracter public, cum ar fi convocarea femeii în tribunal, sau o acţiune privată ca aceea de a înmâna femeii o scrisoare de repudiere.
Matei îl defineşte pe Iosif ca un om “drept” (zaddiq), un om care trăieşte din Legea Domnului, care îşi ia inspiraţie din ea în fiecare ocazie a vieţii sale. De aceea, urmând Cuvântul lui Dumnezeu, Iosif acţionează în mod ponderat: nu se lasă copleşit de sentimente instinctive şi de teama de a o lua cu sine pe Maria, ci preferă să se lase condus de înţelepciunea divină. Alege să se despartă de Maria fără zgomote, în mod privat (cf. Mt 1,19). Şi aceasta este înţelepciunea lui Iosif care îi permite să nu greşească şi să se facă deschis şi docil la glasul Domnului.
În acest mod Iosif din Nazaret aduce aminte de un alt Iosif, fiu al lui Iacob, supranumit “domn al viselor” (cf. Gen 37,19), atât de iubit de tatăl şi atât de urât de fraţi, pe care Dumnezeu l-a înălţat făcându-l să stea la curtea faraonului.
Or, ce anume visează Iosif din Nazaret? Visează miracolul pe care Dumnezeu îl face în viaţa Mariei, precum şi miracolul pe care-l face în însăşi viaţa sa: asumarea unei paternităţi capabile să păzească, să protejeze şi să transmită o moştenire materială şi spirituală. Sânul logodnicei sale este plin de promisiunea lui Dumnezeu, promisiune care poartă un nume în care este dată tuturor certitudinea mântuirii (cf. Fap 4,12).
În vis Iosif aude aceste cuvinte: “Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale” (Mt 1,20-21). În faţa acestei revelaţii, Iosif nu cere dovezi ulterioare, are încredere. Iosif are încredere în Dumnezeu, acceptă visul lui Dumnezeu cu privire la viaţa sa şi cu privire la cea a logodnicei sale. Astfel, intră în harul celui care ştie să trăiască promisiunea divină cu credinţă, speranţă şi iubire.
În toate acestea, Iosif nu rosteşte niciun cuvânt, ci crede, speră şi iubeşte. Nu se exprimă cu “vorbe în vânt”, ci cu fapte concrete. El aparţine neamului celor pe care apostolul Iacob îi numeşte cei care “pun Cuvântul în practică” (cf. Iac 1,22), traducându-l în fapte, în trup, în viaţă. Iosif are încredere în Dumnezeu şi ascultă: “Faptul de a fi vigilent în interior pentru Dumnezeu… devine în mod spontan ascultare” (Benedict al XVI-lea, Infanzia di Ges? [Copilăria lui Isus], Milano – Citt? del Vaticano 2012, 57).
Surorilor, fraţilor, să cerem şi noi de la Domnul harul de a asculta mai mult decât vorbim, harul de a visa visele lui Dumnezeu şi de a primi cu responsabilitate pe Cristos care, din momentul botezului nostru, trăieşte şi creşte în viaţa noastră. Mulţumesc!
Pentru toţi binecuvântarea mea!
Franciscus