Joi, 9 ianuarie 2025, în Aula Binecuvântărilor din Palatul Apostolic Vatican, Sfântul Părinte Francisc i-a primit în audienţă pe membrii Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun pentru prezentarea urărilor de Anul Nou. După cuvintele introductive ale decanului Corpului Diplomatic, E.S. domnul George Poulides, ambasador al Ciprului pe lângă Sfântul Scaun, şi după salutul iniţial al Sfântului Părinte, Mons. Filippo Ciampanelli, sub-secretar al Dicasterului pentru Bisericile Orientale, a citit discursul pregătit de Papa Francisc pe care-l prezentăm în continuare:
Excelenţe, doamnelor, domnilor!
Ne aflăm în această dimineaţă pentru un moment de întâlnire care, dincolo de caracterul său instituţional, vrea să fie, înainte de toate, familial: un moment în care familia popoarelor se reuneşte simbolic prin prezenţa voastră, pentru a-şi schimba o urare fraternă, lăsând în urmă controversele care dezbină şi pentru a descoperi mai degrabă ceea ce uneşte. La începutul acestui an, care pentru Biserica Catolică are o relevanţă deosebită, întâlnirea noastră are o valenţă simbolică specială, deoarece însuşi sensul Jubileului este acela de “a face o oprire” din frenezia care marchează tot mai mult viaţa zilnică, pentru a ne reîmprospăta şi pentru a ne hrăni cu ceea ce este cu adevărat esenţial: a ne redescoperi fii ai lui Dumnezeu şi fraţi în el, a ne ierta ofensele, a susţine pe cei slabi şi pe cei săraci, a face să se odihnească pământul, a practica dreptatea şi a regăsi speranţă. La asta sunt chemaţi toţi cei care slujesc binele comun şi exercită acea formă înaltă de caritate – probabil cea mai înaltă formă de caritate – care este politica.
Cu acest spirit vă primesc, mulţumind înainte de toate Excelenţei Sale ambasadorul George Poulides, decan al Corpului Diplomatic, pentru cuvintele cu care s-a făcut interpret al sentimentelor voastre comune. Vouă tuturor vă adresez un bun-venit călduros, recunoscător pentru afectul şi stima pe care popoarele voastre şi guvernele voastre le au faţă de Scaunul Apostolic şi pe care voi le reprezentaţi bine. Sunt o mărturie a acestui lucru vizitele celor peste treizeci de şefi de stat sau de guvern pe care am avut bucuria să le primesc în Vatican în 2024, precum şi semnarea celui de-al Doilea Protocol Adiţional la Acordul dintre Sfântul Scaun şi Burkina Faso despre statutul juridic al Bisericii Catolice în Burkina Faso şi a Acordului între Sfântul Scaun şi Republica Cehă despre anumite chestiuni juridice, semnate în cursul anului trecut. Apoi în octombrie 2024, a fost reînnoit pentru alţi patru ani Acordul Provizoriu între Sfântul Scaun şi Republica Populară Chineză despre numirea episcopilor, semn al voinţei de a continua un dialog respectuos şi constructiv în vederea binelui Bisericii Catolice în ţară şi al întregului popor chinez.
Din partea mea, am intenţionat să răspund la acest afect cu călătoriile apostolice făcute recent, care m-au dus să vizitez ţinuturi îndepărtate precum Indonezia, Papua Noua Guinee, Timorul de Est şi Singapore, şi mai apropiate ca Belgia şi Luxemburg şi, în sfârşit, Corsica. Deşi sunt realităţi evident foarte diferite între ele, fiecare călătorie este pentru mine ocazia de a putea întâlni şi dialoga cu popoare, culturi şi experienţe religioase diferite, şi de a duce un cuvânt de încurajare şi de întărire, în special persoanelor mai vulnerabile. La aceste călătorii se însumează cele trei vizite pe care le-am făcut în Italia la Verona, Veneţia şi Trieste.
Tocmai autorităţilor italiene, naţionale şi locale, doresc să semnific în mod special, la începutul acestui an jubiliar, exprimarea recunoştinţei mele pentru angajarea pe care au depus-o pentru a pregăti Roma pentru Jubileu. Munca neîncetată din aceste luni, care a adus multe deranjamente, este acum răsplătită de îmbunătăţirea unor servicii şi spaţii publice, aşa încât toţi, cetăţeni, pelerini şi turişti, să se poată bucura şi mai mult de frumuseţile din Cetatea Eternă. Romanilor, cunoscuţi pentru ospitalitatea lor, adresez un gând deosebit, mulţumindu-le pentru răbdarea pe care au avut-o în ultimele luni şi pentru aceea pe care o vor avea în primirea numeroşilor vizitatori care vor veni. De asemenea, doresc să adresez o mulţumire deosebită tuturor forţelor de ordine, protecţiei civile, autorităţilor sanitare şi voluntarilor care se dedică zilnic pentru a garanta siguranţa şi o desfăşurare senină a Jubileului.
Dragi ambasadori,
În cuvintele profetului Isaia, pe care Domnul Isus şi le însuşeşte în sinagoga din Nazaret la începutul vieţii sale publice, conform relatării transmise nouă de evanghelistul Luca (4,16-21), găsim în compendiu nu numai misterul Crăciunului celebrat de curând, ci şi pe cel al Jubileului pe care-l trăim. Cristos a venit “să aducă vestea cea bună săracilor, să lege rănile celor cu inima zdrobită, să vestească eliberare celor captivi şi deschidere a porţilor celor închişi; să vestească un an de bunătate a Domnului” (Is 61,1-2a).
Din păcate, începem acest an în timp ce lumea se află sfâşiată de numeroase conflicte, mici şi mari, mai mult sau mai puţin cunoscute, precum şi de reluarea actelor execrabile de teroare, ca acelea petrecute recent la Magdeburg în Germania şi la New Orleans în Statele Unite.
Vedem şi că în atâtea ţări există tot mai multe contexte sociale şi politice exacerbate de contraste crescânde. Suntem în faţa unor societăţi tot mai polarizate, în care mocneşte un sentiment general de frică şi de neîncredere faţă de aproapele şi faţă de viitor. Acest lucru este agravat de crearea şi răspândirea continuă de fake news, care nu numai că deformează realitatea faptelor, ci ajung să distorsioneze conştiinţele, provocând false percepţii ale realităţii şi generând un climat de suspiciune care alimentează ura, prejudiciază siguranţa persoanelor şi compromite convieţuirea civilă şi stabilitatea unor naţiuni întregi. Sunt exemplificări tragice ale acestui lucru atentatele îndurate de preşedintele guvernului din Republica Slovacă şi de preşedintele ales al Statelor Unite ale Americii.
Acest climat de nesiguranţă duce la ridicarea de noi bariere şi la trasarea de noi graniţe, în timp ce altele, ca aceea care de peste cincizeci de ani desparte insula Cipru şi aceea care de peste şaizeci de ani taie în două peninsula coreeană, rămân puternic în picioare, despărţind familii şi secţionând case şi oraşe. Graniţele moderne pretind că sunt linii de demarcaţie identitare, unde diversităţile sunt motiv de neîncredere, descurajare şi frică: “ceea ce provine de acolo nu este credibil, pentru că nu este cunoscut, nu este familiar, nu aparţine satului. […] Prin urmare, se creează noi bariere de autoapărare, aşa încât nu mai există lumea, ci există lumea «mea», până acolo încât mulţi nu mai sunt consideraţi fiinţe umane cu o demnitate inalienabilă şi devin pur şi simplu «aceia»”[1]. În mod paradoxal, termenul graniţă nu indică un loc care desparte, ci care uneşte, “unde se ajunge să fie împreună” (cum-finis), unde poate fi întâlnit celălalt, poate fi cunoscut, se poate dialoga cu el.
Urarea mea pentru acest an nou este ca Jubileul să poată reprezenta pentru toţi, creştini sau nu, o ocazie pentru a regândi şi relaţiile care ne leagă, ca fiinţe umane şi comunităţi politice; pentru a depăşi logica ciocnirii şi a îmbrăţişa în schimb logica întâlnirii; pentru ca timpul care ne aşteaptă să nu ne găsească vagabonzi disperaţi, ci pelerini ai speranţei, adică persoane şi comunităţi pe cale angajaţi să construim un viitor de pace.
Pe de altă parte, în faţa ameninţării tot mai concrete a unui război mondial, vocaţia diplomaţiei este aceea de a favoriza dialogul cu toţi, inclusiv cu interlocutorii consideraţi mai “incomozi” sau care nu s-ar considera legitimaţi să negocieze. Aceasta este singura cale pentru a frânge lanţurile de ură şi răzbunare care închid şi pentru a dezamorsa bombele egoismului, ale orgoliului şi ale mândriei umane, care sunt rădăcina oricărei voinţe beligerante care distruge.
Excelenţe, doamnelor şi domnilor,
În lumina acestor scurte consideraţii, aş vrea să trasez cu voi în această dimineaţă, pornind de la cuvintele profetului Isaia, câteva trăsături ale unei diplomaţii a speranţei, pentru care toţi suntem chemaţi să fim mesageri, pentru ca norii denşi ai războiului să poată fi risipiţi de un vânt reînnoit de pace. Mai în general, aş vrea să evidenţiez unele responsabilităţi de care fiecare leader politic ar trebui să ţină cont în îndeplinirea propriilor responsabilităţi, care ar trebui să fie îndreptate spre edificarea binelui comun şi spre dezvoltarea integrală a persoanei umane.
A duce vestea cea bună celor lipsiţi
În fiecare epocă şi în fiecare loc, omul a fost mereu ademenit de ideea de a putea să fie autosuficient, de a putea să-şi fie suficient sieşi şi de a fi artizan al propriului destin. De fiecare dată când se lasă dominat de această prezumţie, ajunge să fie constrâns de evenimente şi circumstanţe externe să descopere că este slab şi neputincios, sărac şi nevoiaş, chinuit de nenorociri spirituale şi materiale. Cu alte cuvinte, descoperă că este lipsit şi că are nevoie de cineva care să-l ridice din propria mizerie.
Sunt numeroase mizeriile din timpul nostru. Niciodată ca în această epocă omenirea nu a experimentat progres, dezvoltare şi bogăţie şi probabil niciodată ca astăzi nu a ajuns să fie singură şi rătăcită, adesea să prefere animalele domestice în locul copiilor. Există o nevoie urgentă de a primi o veste bună. O veste care, în perspectiva creştină, Dumnezeu ne-o oferă în noaptea de Crăciun! Totuşi, fiecare – şi cel care nu este credincios – poate deveni purtător al unei veşti de speranţă şi de adevăr.
De altfel, fiinţa umană este înzestrată cu o neaşteptată sete de adevăr. Această căutare este o dimensiune fundamentală a condiţiei umane, deoarece fiecare persoană poartă înăuntrul său o nostalgie de adevărul obiectiv şi o dorinţă neastâmpărată de cunoaştere. Aşa a fost mereu, dar în timpul nostru negarea de adevăruri evidente pare să aibă succes. Unii nu au încredere în argumentările raţionale, considerate instrumente în mâinile vreunei puteri oculte, în timp ce alţii consideră că posed în mod univoc adevărul pe care şi l-au auto-construit, scutindu-se astfel de la confruntarea şi de la dialogul cu acela care gândeşte diferit. Şi unii, şi alţii au tendinţa de a-şi crea un propriu “adevăr”, neglijând obiectivitatea adevărului. Aceste tendinţe pot să fie crescute de mijloacele moderne de comunicare şi de inteligenţa artificială, abuzate ca mijloace de manipulare a conştiinţei cu scopuri economice, politice şi ideologice.
Progresul ştiinţific modern, în special în domeniul informatic şi al comunicării, poartă cu sine avantaje neîndoielnice pentru omenire. Ne permite să simplificăm multe aspecte din viaţa zilnică, să rămânem în contact cu persoanele dragi chiar dacă sunt distante din punct de vedere fizic, să rămânem informaţi şi să mărim cunoştinţele noastre. Totuşi, nu se pot reduce la tăcere limitele şi capcanele, pentru că adesea contribuie la polarizare, la restrângerea perspectivelor mentale, la simplificarea realităţii, la riscul de abuzuri, la nelinişte şi, în mod paradoxal, la izolare, îndeosebi prin folosirea lui social media şi a jocurilor online.
Creşterea inteligenţei artificiale amplifică preocupările referitoare la drepturile de proprietate intelectuală, la siguranţa locului de muncă pentru milioane de persoane, la respectarea lui privacy şi la protejarea ambientului de deşeurile electronice (e-waste). Aproape niciun colţ din lume nu a rămas nealterat de ampla transformare culturală determinată de progresele însemnate ale tehnologiei, şi este tot mai evidentă o aliniere la interese comerciale, care generează o cultură înrădăcinată în consumism.
Această dezechilibrare ameninţă să răstoarne ordinea valorilor inerente în crearea de relaţii, în educaţie şi în transmiterea obiceiurilor sociale, în timp ce părinţii, rudele mai apropiate şi educatorii trebuie să rămână principalele canale de transmitere a culturii, în folosul cărora guvernele ar trebui să se limiteze la un rol de sprijinire a responsabilităţilor lor formative. În această optică se situează şi educaţia ca alfabetizare mediatică, menită să ofere instrumente esenţiale pentru a promova capacităţile de gândire critică, pentru a-i înzestra pe tineri cu mijloace necesare pentru creşterea personală şi pentru participarea activă la viitorul societăţilor lor.
De aceea o diplomaţie a speranţei este, înainte de toate, o diplomaţie a adevărului. Acolo unde lipseşte legătura dintre realitate, adevăr şi cunoaştere, omenirea nu mai este în măsură să-şi vorbească şi să se înţeleagă, pentru că lipsesc fundamentele unui limbaj comun, ancorat în realitatea lucrurilor şi, prin urmare, comprehensibil de toţi. Scopul limbajului este comunicarea, care are succes numai dacă cuvintele sunt precise şi dacă semnificaţia termenilor este în mod general acceptată. Relatarea biblică despre Turnul Babel arată ce se întâmplă atunci când fiecare vorbeşte numai cu limba “sa”.
Comunicarea, dialogul şi angajarea pentru binele comun cer buna credinţă şi adeziunea la un limbaj comun. Acest lucru este deosebit de important în domeniul diplomatic, în special în contextele multilaterale. Impactul şi succesul fiecărui cuvânt, al declaraţiilor, al rezoluţiilor şi în general al textelor negociate depind de această condiţie. Este o realitate de fapt că multilateralismul este puternic şi eficace numai atunci când se concentrează asupra problemelor tratate şi foloseşte un limbaj simplu, clar şi concordat.
Aşadar, este deosebit de îngrijorătoare tentativa de a instrumentaliza documentele multilaterale – schimbând semnificaţia termenilor sau reinterpretând în mod unilateral conţinutul tratatelor despre drepturile umane – pentru a duce înainte ideologii care dezbină, care calcă în picioare valorile şi credinţa popoarelor. De fapt, este vorba despre o colonizare ideologică adevărată care, conform unor programe studiate la masa verde, încercă să dezrădăcineze tradiţiile, istoria şi legăturile religioase ale popoarelor. Este vorba de o mentalitate care, presupunând că a depăşit paginile pe care le consideră “paginile întunecate ale istoriei”, face spaţiu lui cancel culture; nu tolerează diferenţele şi se concentrează asupra drepturilor indivizilor, neglijând obligaţiile faţă de ceilalţi, îndeosebi faţă de cei mai slabi şi fragili[2]. În acest context, este inacceptabil, de exemplu, a vorbi despre un aşa-numit “drept la avort” care contrazice drepturile umane, îndeosebi dreptul la viaţă. Toată viaţa trebuie protejată, în fiecare moment al său, de la concepere la moartea naturală, pentru că niciun copil nu este o eroare sau nu este vinovat că există, aşa cum niciun bătrân sau bolnav nu poate să fie privat de speranţă şi rebutat.
Această abordare este deosebit de încărcată de consecinţe în cadrul diferitelor organisme multilaterale. Mă gândesc în mod deosebit la Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, al cărei membru fondator este Sfântul Scaun, luând parte activă la negocierile care, în urmă cu jumătate de secol, au condus la Declaraţia de la Helsinki din 1975. Este deosebit de urgent să se recupereze “spiritul de la Helsinki”, cu care statele contrapuse şi considerate “duşmane” au reuşit să creeze un spaţiu de întâlnire, şi să nu abandoneze dialogul ca instrument pentru a rezolva conflictele.
Dimpotrivă, instituţiile multilaterale, dintre care cea mai mare parte au apărut la sfârşitul Celui de-Al Doilea Război Mondial, în urmă cu optzeci de ani, nu mai par în măsură să garanteze pacea şi stabilitatea, lupta împotriva foamei şi dezvoltarea pentru care au fost create, nici să răspundă în mod cu adevărat eficace la noile provocări din secolul al XXI-lea, cum sunt problemele ambientale, de sănătate publică, culturale şi sociale, precum şi provocările făcute de inteligenţa artificială. Multe dintre ele au nevoie să fie reformate, ţinând cont că orice reformă trebuie să fie construită pe principiile de subsidiaritate şi solidaritate şi respectând o suveranitate paritară a statelor, în timp ce doare să se constate că există riscul unei “monadologii” şi al fragmentării în like-minded clubs care-i lasă să intre numai pe cei care gândesc în acelaşi mod.
Cu toate acestea, nu au lipsit şi nu lipsesc semne încurajatoare, acolo unde există bunăvoinţa de a se întâlni. Mă gândesc la Tratatul de pace şi de prietenie între Argentina şi Cile, semnat în Cetatea Vaticanului la 29 noiembrie 1984, care, cu medierea Sfântului Scaun şi bunăvoinţa părţilor, a pus capăt disputei Canalului Beagle, demonstrând că pacea şi prietenia sunt posibile atunci când doi membri ai comunităţii internaţionale renunţă la folosirea forţei şi se angajează solemn să respecte toate regulile dreptului internaţional şi să promoveze cooperarea bilaterală. Mai recent, mă gândesc la semnalele pozitive ale unei reluări a negocierilor pentru a reveni la platforma acordului cu privire la nuclearul iranian, cu obiectivul de a garanta o lume mai sigură pentru toţi.
A pansa rănile inimilor frânte
O diplomaţie a speranţei este şi o diplomaţie a iertării, capabilă, într-un timp plin de conflicte deschise sau latente, de a reface raporturile sfâşiate de ură şi de violenţă, şi astfel să panseze rănile inimilor frânte ale prea multor victime. Urarea mea pentru acest an 2025 este ca toată comunitatea internaţională să se străduiască, înainte de toate, pentru a pune capăt războiului care de aproape trei ani însângerează martirizata Ucraina şi care a provocat un număr enorm de victime, inclusiv atâţia civili. Unele semne încurajatoare au apărut la orizont, dar încă este necesară multă muncă pentru a construi condiţiile unei păci juste şi durabile şi pentru a vindeca rănile provocate de agresiune.
În acelaşi mod reînnoiesc apelul la o încetare a focului şi la eliberarea ostaticilor israelieni din Gaza, unde există o situaţie umanitară foarte gravă şi infamă, şi cer ca populaţia palestiniană să primească toate ajutoarele necesare. Dorinţa mea este ca israelienii şi palestinienii să poată reconstrui punţile dialogului şi ale încrederii reciproce, începând de la cele mai mici, pentru ca generaţiile viitoare să poată trăi umăr la umăr în cele două state, în pace şi siguranţă, şi Ierusalimul să fie “oraşul întâlnirii”, unde convieţuiesc în armonie şi respect creştinii, evreii şi musulmanii. Chiar în iunie 2024, în Grădinile Vaticane, am amintit cu toţii împreună a zecea aniversare a Invocaţiei pentru Pace în Ţara Sfântă la care au luat parte la 8 iunie 2014 fostul preşedinte al statului Israel, Shimon Peres, şi preşedintele statului Palestina, Mahmoud Abbas, împreună cu patriarhul Bartolomeu I. Acea întâlnire a dat mărturie că dialogul este posibil mereu şi că nu putem capitula în faţa ideii ca duşmănia şi ura între popoare să aibă succes.
Totuşi, trebuie afirmat şi că războiul este alimentat de continua proliferare a armelor tot mai sofisticate şi distructive. Reiterez în această dimineaţă apelul pentru ca “având banii care se folosesc în arme şi în alte cheltuieli militare să constituim un Fond mondial pentru a elimina în sfârşit foamea şi pentru dezvoltarea ţărilor mai sărace, aşa încât locuitorii lor să nu recurgă la soluţii violente sau înşelătoare şi să nu fie constrânşi să abandoneze ţările lor pentru a căuta o viaţă mai demnă”[3].
Războiul este mereu un faliment! Implicarea civililor, mai ales copii, şi distrugerea infrastructurilor nu sunt numai o înfrângere, ci echivalează cu a lăsa ca între cei doi combatanţi singurul care învinge să fie răul. Nu putem nicidecum accepta să se bombardeze populaţia civilă sau să se atace infrastructuri necesare pentru supravieţuirea sa. Nu putem accepta să vedem copii murind de frig, pentru că au fost distruse spitale sau a fost lovită reţeaua energetică a unei ţări.
Toată comunitatea internaţională aparent pare să fie de acord cu privire la respectarea dreptului internaţional umanitar, totuşi nerealizarea sa deplină şi concretă pune întrebări. Dacă am uitat ce anume este la bază, înseşi fundamentele existenţei noastre, ale sacralităţii vieţii, ale principiilor care mişcă lumea, cum putem crede că acest drept este efectiv? Este necesară o redescoperire a acestor valori, şi ca ele, la rândul lor, să se întrupeze în precepte ale conştiinţei publice, ca să fie cu adevărat principiul de umanitate la baza acţiunii. Prin urmare, doresc ca acest an jubiliar să fie un timp propice în care comunitatea internaţională să se străduiască activ pentru ca drepturile inviolabile ale omului să nu fie sacrificate în faţa exigenţelor militare.
Pe aceste baze, cer să se continue să se lucreze pentru ca nerespectarea dreptului internaţional umanitar să nu mai fie o opţiune. Sunt necesar eforturi ulterioare ca să fie dat efect la ceea ce s-a discutat şi în timpul celei de-a 34-a Conferinţe Internaţionale a Crucii Roşii şi a Semilunii Roşii, care a avut loc în octombrie la Geneva. A fost celebrată de puţin timp a 75-a aniversare a Convenţiilor de la Geneva şi rămâne indispensabil ca normele şi principiile pe care ele se întemeiază să găsească împlinire în prea multele teatre de război încă deschise.
Între acestea mă gândesc la diferitele conflicte care persistă în continentul african, în mod deosebit în Sudan, în Sahel, în Cornul Africii, în Mozambic, unde este o gravă criză politică în desfăşurare, şi în regiunile orientale din Republica Democrată Congo, unde populaţia este lovită de lipsuri sanitare şi umanitare grele, agravate uneori de plaga terorismului, care provoacă pierderi de vieţi umane şi evacuarea a milioane de persoane. La asta se adaugă efectele devastatoare ale inundaţiilor şi ale secetei, care înrăutăţesc condiţiile deja precare din diferite părţi ale Africii.
Însă perspectiva unei diplomaţii a iertării nu este chemată numai să vindece conflictele internaţionale sau regionale. Ea învesteşte pe fiecare cu responsabilitatea de a deveni artizan al păcii, ca să se poată edifica societăţi realmente paşnice, în care diferenţele legitime politice, dar şi sociale, culturale, etnice şi religioase să constituie o bogăţie şi nu o sursă de ură şi dezbinare.
Gândul meu se îndreaptă în mod deosebit spre Myanmar, unde populaţia suferă mult din cauza ciocnirilor armate continue, care obligă oamenii să fugă din propriile case şi să trăiască în frică.
Apoi doare să se constate că rămân, în special în continentul american, diferite contexte de ciocnire politică şi socială aprinsă. Mă gândesc la Haiti, unde doresc să se poată face cât mai curând paşii necesari pentru a restabili ordinea democratică şi a opri violenţa. Mă gândesc şi la Venezuela şi la criza politică gravă în care se dezbate. Ea va putea să fie depăşită numai prin adeziunea sinceră la valorile adevărului, ale dreptăţii şi ale libertăţii, prin respectarea vieţii, a demnităţii şi a drepturilor fiecărei persoane – şi ale celor care au fost arestaţi ca urmare a evenimentelor din lunile trecute -, prin refuzarea oricărui tip de violenţă şi, este de dorit, prin demararea de negocieri în bună credinţă şi în scopul binelui comun al ţării. Mă gândesc la Bolivia, care trece printr-o îngrijorătoare situaţie politică, socială şi economică; precum şi la Columbia, unde am încredere ca având ajutorul tuturor să se poată depăşi multiplicitatea conflictelor care au sfâşiat ţara de prea mult timp. În sfârşit, mă gândesc la Nicaragua, unde Sfântul Scaun, care este mereu disponibil la un dialog respectuos şi constructiv, urmăreşte cu preocupare măsurile adoptate faţă de persoane şi instituţii ale Bisericii şi doreşte ca libertatea religioasă şi celelalte drepturi fundamentale să fie garantate tuturor în mod adecvat.
Efectiv nu există pace adevărată dacă nu este garantată şi libertatea religioasă, care implică respectarea conştiinţei fiecăruia şi posibilitatea de a manifesta public propria credinţă şi apartenenţa la o comunitate. În acest sens, preocupă mult exprimările crescânde de antisemitism, pe care le condamn cu putere şi care interesează un număr tot mai mare de comunităţi ebraice din lume.
Nu pot să nu vorbesc despre numeroasele persecuţii împotriva diferitelor comunităţi creştine făcute adesea de grupuri teroriste, în special în Africa şi în Asia, şi nici despre formele mai “delicate” de limitare a libertăţii religioase care se întâlnesc uneori şi în Europa, unde cresc norme legale şi practici administrative care “limitează sau anulează de fapt drepturile pe care în mod formal Constituţiile le recunosc fiecărui credincios şi grupurilor religioase”[4]. În această privinţă, doresc să reafirm că libertatea religioasă constituie “un câştig de civilizaţie politică şi juridică”[5], pentru că, atunci când ea “este recunoscută, demnitatea persoanei umane este respectată în rădăcina sa şi se întăresc ethosul şi instituţiile popoarelor”[6].
Creştinii pot şi vor să contribuie activ la edificarea societăţilor în care trăiesc. Şi acolo unde nu sunt majoritate în societate, ei sunt cetăţeni cu titlu deplin, în special în acele ţinuturi în care locuiesc de timp imemorial. Mă refer în mod deosebit la Siria, care, după ani de război şi devastare, pare că parcurge o cale de stabilitate. Doresc ca integritatea teritorială, unitatea poporului sirian şi reformele constituţionale necesare să nu fie compromise de nimeni, iar comunitatea internaţională să ajute Siria să fie ţară de convieţuire paşnică unde toţi sirienii, inclusiv componenta creştină, să se poată simţi pe deplin cetăţeni şi să poată participa la binele comun al acelei naţiuni iubite.
La fel mă gândesc la iubitul Liban, dorind ca ţara, cu ajutorul determinant al componentei creştine, să poată avea stabilitatea instituţională necesară pentru a înfrunta situaţia economică şi socială gravă, pentru a reconstrui sudul ţării lovit de război şi pentru a implementa pe deplin Constituţia şi Acordurile de la Taif. Toţi libanezii să lucreze pentru ca faţa Ţării Cedrilor să nu fie desfigurată niciodată de dezbinare, ci să strălucească mereu pentru “trăirea împreună” şi Libanul să rămână o ţară-mesaj de coexistenţă şi de pace.
A proclama libertatea sclavilor
Două mii de ani de creştinism au contribuit la eliminarea sclaviei din orice orânduire juridică. Cu toate acestea, există încă multiple forme de sclavie, începând de la cea mai puţin recunoscută, dar destul de practicată care interesează locul de muncă. Prea multe persoane trăiesc sclave ale propriei munci, transformată din mijloc în scop al propriei vieţi, şi adesea sunt sclave ale condiţiilor inumane de muncă, în termeni de siguranţă, orare de muncă şi salariu. Trebuie să ne străduim pentru a crea condiţii demne de muncă şi pentru ca munca, în sine nobilă şi înnobilatoare, să nu devină un obstacol pentru realizarea şi creşterea persoanei umane. În acelaşi timp, este necesar să se garanteze ca să existe posibilităţi efective de muncă, în special acolo unde un şomaj răspândit favorizează munca la negru şi, prin urmare, criminalitatea.
Apoi există sclavia oribilă a dependenţei de droguri, care îi loveşte în special pe tineri. Este inacceptabil a vedea câte vieţi, familii şi ţări sunt ruinate de această plagă, care pare să se răspândească tot mai mult, şi prin venirea de droguri sintetice adesea mortale, făcute disponibile pe larg de fenomenul execrabil al traficului de droguri.
Între celelalte sclavii din timpul nostru, una dintre cele mai teribile este cea practicată de traficanţii de oameni: persoane fără scrupule, care exploatează nevoia a mii de persoane care fug de războaie, foamete, persecuţii sau de efectele schimbărilor climatice şi sunt în căutarea unui loc sigur pentru a trăi. O diplomaţie a speranţei este o diplomaţie de libertate, care cere angajarea împărtăşită a comunităţii internaţionale pentru a elimina acest comerţ mizerabil.
În acelaşi timp, trebui avut grijă de victimele acestor traficuri, care sunt migranţii înşişi, constrânşi să parcurgă pe jos mii de kilometri în America Centrală ca şi în deşertul Sahara, sau să traverseze Marea Mediterană sau Canalul Mânecii în ambarcaţiuni supraîncărcate, pentru a ajunge după aceea să fie respinşi sau să fie clandestini într-o ţară străină. Uităm cu uşurinţă că ne aflăm în faţa persoanelor care trebuie primite, protejate, promovate şi integrate[7].
În schimb, cu mare descurajare afirm că migraţiile încă sunt acoperite de un nor întunecos de neîncredere, în loc să fie considerate un izvor de creştere. Persoanele aflate în mişcare sunt considerate numai ca o problemă de gestionat. Ele nu pot să fie asimilate cu obiecte care trebuie situate, ci au o demnitate şi resurse de oferit altora; au trăirile, nevoile, fricile, aspiraţiile, visele, capacităţile, talentele lor. Numai în această perspectivă se vor putea face paşi înainte pentru a înfrunta un fenomen care cere un aport unit din partea tuturor ţărilor şi prin crearea de parcursuri regulamentare sigure.
Apoi rămâne crucial să se înfrunte motivele profunde ale mutării, pentru ca părăsirea propriei case pentru a căuta o altă casă să fie o alegere şi nu o “obligaţie de supravieţuire”. În această perspectivă, consider fundamentală o angajare comună de a investi în domeniul cooperării la dezvoltare, pentru a contribui la dezrădăcinarea unora dintre motivele care induc persoanele să emigreze.
A proclama eliberarea prizonierilor
În sfârşit, diplomaţia speranţei este o diplomaţie de dreptate, fără de care nu poate să existe pace. Anul jubiliar este un timp favorabil pentru a practica dreptatea, pentru a ierta datoriile şi a comuta pedepsele prizonierilor. Însă nu există datorie care să permită cuiva, inclusiv statul, să ceară viaţa altuia. În această privinţă, reiterez apelul meu pentru ca pedeapsa cu moartea să fie eliminată în toate naţiunile[8], pentru că ea nu are astăzi nicio justificare printre actele apte să repare dreptatea.
Pe de altă parte, nu putem uita că într-un anumit sens toţi suntem prizonieri, pentru că toţi suntem datornici: suntem datornici faţă de Dumnezeu, faţă de ceilalţi, precum şi faţă de Pământul nostru iubit, din care scoatem hrana zilnică. Aşa cum am amintit în anualul Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii, “fiecare dintre noi trebuie să se simtă într-un fel responsabil faţă de devastarea la care este supusă casa noastră comună”[9]. Tot mai mult natura pare să se răzvrătească împotriva acţiunii omului prin manifestări extreme ale puterii sale. Sunt un exemplu inundaţiile devastatoare care au lovit Madagascarul primăvara şi, cu puţin înainte de Crăciun, departamentul francez Mayotte şi Mozambicul.
Nu putem rămâne indiferenţi la toate acestea! Nu avem dreptul! Mai degrabă, avem obligaţia de a exercita efortul maxim pentru îngrijirea casei noastre comune şi a celor care locuiesc în ea sau vor locui în ea.
În cursul COP 29 la Baku au fost adoptate decizii pentru a garanta resurse financiare mai mari pentru acţiunea climatică. Îmi doresc ca ele să permită împărtăşirea resurselor în favoarea multelor ţări vulnerabile la criza climatică şi asupra cărora apasă povara unei datorii economice oprimante. În această optică, mă adresez naţiunilor mai înstărite ca să ierte datoriile ţărilor care nu le vor putea plăti niciodată. Nu este vorba numai de un act de solidaritate sau mărinimie, ci mai ales de dreptate, apăsată şi de o nouă formă de fărădelege de care suntem tot mai conştienţi: “datoria ecologică”, îndeosebi între nord şi sud[10].
Şi în vederea datoriei ecologice este important de a găsi modalităţi eficace pentru a transforma datoria externă a ţărilor sărace în politici şi programe eficace, creative şi responsabile de dezvoltarea umană integrală. Sfântul Scaun este gata să însoţească acest proces având conştiinţa că nu există frontiere sau bariere, politice sau sociale, în spatele cărora să ne putem ascunde[11].
Înainte de a încheia, aş vrea să exprim în această circumstanţă, condoleanţele mele şi rugăciunea mea pentru victime şi pentru cei care suferă din cauza cutremurului care a lovit în urmă cu două zile Tibetul.
Dragi ambasadori,
În perspectiva creştină, Jubileul este un timp de har. Şi cum aş vrea ca acest an 2025 să fie cu adevărat un an de har, bogat în adevăr, în iertare, în libertate, în dreptate şi în pace! “În inima fiecărei persoane este închisă speranţa ca dorinţă şi aşteptare a binelui”[12] şi fiecare dintre noi este chemat să facă să înflorească în jurul său. Aceasta este urarea mea cea mai cordială pentru voi toţi, dragi ambasadori, pentru familiile voastre, pentru guvernele şi popoarele pe care le reprezentaţi: ca speranţa să înflorească în inimile noastre şi timpul nostru să găsească pacea pe care o doreşte atât de mult. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), 27.
[2] Cf. Discurs adresat autorităţilor civile, reprezentanţilor populaţiilor indigene şi Corpului Diplomatic, Citadelle de Québec, 27 iulie 2022.
[3] Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), 262; cf. Sfântul Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 51.
[4] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru a XXI-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 1988, nr. 2.
[5] Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru a XLIV-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2011, nr. 5.
[6] Ibidem.
[7] Discurs adresat participanţilor la Forumul Internaţional “Migraţii şi pace”, 21 februarie 2017.
[8] Cf. Mesaj pentru a LVIII-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2025, nr. 11.
[9] Ibidem, nr. 4.
[10] Cf. Bula Spes non confundit (9 mai 2024), 16; Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 51.
[11] Cf. Laudato si’, 52.
[12] Bula Spes non confundit, 1.
sursa: ercis.ro