“Am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să-l adorăm” (Mt 2,2): aceasta este mărturia pe care magii o dau locuitorilor din Ierusalim, vestindu-le că s-a născut regele iudeilor.
Magii mărturisesc că au pornit la drum, dând o cotitură vieţii lor, pentru că au văzut pe cer o lumină nouă. Aşadar, putem să ne oprim pentru a reflecta asupra acestei imagini, în timp ce celebrăm Epifania Domnului în Jubileul Speranţei; şi aş vrea să subliniez trei caracteristici ale stelei despre care ne vorbeşte evanghelistul Matei: este luminoasă, este vizibilă şi indică un drum.
Înainte de toate, steaua este luminoasă. Mulţi suverani, în timpul lui Isus, voiau să fie numiţi “stele”, pentru că se simţeau importanţi, puternici şi faimoşi. Însă nu lumina lor – cea a niciunuia dintre ei – le-a dezvăluit magilor miracolul Crăciunului. Strălucirea lor, artificială şi rece, rod al calculelor şi al jocurilor de putere, nu a fost în stare să răspundă nevoii de noutate şi de speranţă a acestor persoane aflate în căutare. În schimb, a făcut asta un alt tip de lumină, simbolizată de stea, care luminează şi încălzeşte arzând şi lăsându-se mistuită. Steaua ne vorbeşte despre singura lumină care poate indica tuturor calea mântuirii şi a fericirii: cea a iubirii. Aceea este unica lumină care ne va face fericiţi.
Înainte de toate, iubirea lui Dumnezeu, care, făcându-se om, ni s-a dăruit nouă jertfindu-şi viaţa. Apoi, ca o reflexie, cea cu care şi noi suntem chemaţi să ne dedicăm unii pentru alţii, devenind, cu ajutorul său, un semn reciproc de speranţă, chiar şi în nopţile întunecate ale vieţii. Putem să ne gândim la asta: noi suntem luminoşi în speranţă? Suntem capabili să dăm speranţă altora cu lumina credinţei noastre?
Aşa cum steaua, cu strălucirea sa, i-a condus pe magi la Betleem, tot aşa şi noi, cu iubirea noastră, putem să ducem la Isus persoanele pe care le întâlnim, făcându-le să cunoască, în Fiul lui Dumnezeu făcut om, frumuseţea feţei Tatălui (cf. Is 60,2) şi modul său de a iubi, făcut din apropiere, compasiune şi duioşie. Să nu uităm niciodată asta: Dumnezeu este aproape, compătimitor şi duios. Aceasta este iubirea: apropiere, compasiune şi duioşie. Şi putem face asta fără a avea nevoie de instrumente extraordinare şi de mijloace sofisticate, ci făcând inimile noastre luminoase în credinţă, privirile noastre generoase în primire, gesturile noastre şi cuvintele noastre pline de gentileţe şi de umanitate.
De aceea în timp ce îi privim pe magii care, cu ochii îndreptaţi spre cer, caută steaua, să cerem Domnului să fim, unii pentru alţii, lumini care duc la întâlnirea cu el (cf. Mt 5,14-16). Este urât ca o persoană să nu fie lumină pentru ceilalţi.
Şi astfel ajungem la a doua caracteristică a stelei: ea este vizibilă pentru toţi. Magii nu urmează indicaţiile unui cod secret, ci o stea pe care o văd strălucind pe firmament. Ei o observă; alţii, ca Irod şi cărturarii, nu-şi dau seama nici măcar de prezenţa sa. Însă steaua rămâne mereu acolo, accesibilă pentru oricine ridică privirea spre cer, în căutarea unui semn de speranţă. Eu sunt un semn de speranţă pentru ceilalţi?
Şi acesta este un mesaj important: Dumnezeu nu se revelează unor cercuri exclusive sau câtorva privilegiaţi, Dumnezeu oferă compania sa şi conducerea sa oricui îl caută cu inimă sinceră (cf. Ps 145,18). Mai mult, adesea previne însăşi întrebările noastre, venind să ne caute mai înainte ca să-i cerem asta (cf. Rom 10,20; Is 65,1). Tocmai pentru aceasta, în iesle, îi reprezentăm pe magi cu caracteristici care cuprind toate vârstele şi toate rasele – un tânăr, un adult, un bătrân, cu trăsăturile somatice ale diferitelor popoare ale pământului -, pentru a ne aminti că Dumnezeu îi caută pe toţi, mereu. Dumnezeu îi caută pe toţi, pe toţi.
Şi cât de bine ne face să medităm despre aceasta astăzi, într-un timp în care persoanele şi naţiunile, deşi înzestrate cu mijloace de comunicare tot mai puternice, par că au devenit mai puţin disponibile să se înţeleagă, să se accepte şi să se întâlnească în diversitatea lor!
Steaua, care în cer oferă tuturor lumina sa, ne aminteşte că Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a întâlni pe fiecare bărbat şi pe fiecare femeie de pe pământ, la orice etnie, limbă şi popor ar aparţine (cf. Fap 10,34-35; Ap 5,9), şi că nouă ne încredinţează aceeaşi misiune universală (cf. Is 60,3). Adică ne cheamă să punem deoparte orice formă de selecţie, de marginalizare şi de rebutare a persoanelor şi să promovăm, în noi şi în ambientele în care trăim, o cultură puternică a primirii, în care în locul încuietorilor fricii şi ale refuzului să se prefere spaţiile deschise ale întâlnirii, integrării şi împărtăşirii; locuri sigure, unde toţi să poată găsi căldură şi adăpost.
De aceea steaua stă pe cer: nu pentru a rămâne departe şi imposibil de ajuns la ea, ci dimpotrivă pentru ca lumina ei să fie vizibilă pentru toţi, ca să ajungă la fiecare casă şi să depăşească orice barieră, ducând speranţă până la colţurile cele mai îndepărtate şi uitate de pe planetă. Stă pe cer pentru a spune oricui, cu lumina sa generoasă, că Dumnezeu nu se neagă nimănui, nu uită pe nimeni (cf. Is 49,15). De ce? Pentru că este un Tată a cărui bucurie cea mai mare este să-i vadă pe fiii săi care se întorc acasă, uniţi, din toate părţile lumii (cf. Is 60,4), să-i vadă că fac punţi, că netezesc cărări, caută pe cel care s-a pierdut şi iau pe umeri pe cel care merge cu greu, pentru ca nimeni să nu rămână afară şi toţi să participe la bucuria casei sale.
Steaua ne vorbeşte despre visul lui Dumnezeu: ca toată omenirea, în bogăţia diferenţelor sale, să ajungă să formeze o singură familie vie unită în prosperitate şi în pace (cf. Is 2,2-5).
Şi asta ne duce la ultima caracteristică a stelei: aceea de a indica drumul. Şi aceasta este o idee de reflecţie, în special în contextul Anului Sfânt pe care îl celebrăm, în care unul dintre gesturile caracteristice este pelerinajul.
Lumina stelei ne invită să facem o călătorie interioară care, aşa cum scria Ioan Paul al II-lea, să elibereze inima noastră de tot ceea ce nu este caritate, pentru “a-l întâlni pe deplin pe Cristos, mărturisind credinţa noastră în el şi primind abundenţa milostivirii sale” (Scrisoare către cei care se dispun să celebreze în credinţă marele Jubileu, 29 iunie 1999, 12).
A merge împreună “este tipic pentru cel care merge în căutarea sensului vieţii” (cf. Bula Spes non confundit, 5). Şi noi, privind steaua, putem reînnoi şi angajarea noastră de a fi femei şi bărbaţi “ai Căii”, aşa cum erau definiţi creştinii la originile Bisericii (cf. Fap 9,2).
Aşa să ne facă Domnul lumini care îl indică pe el, ca Maria, generoşi în dăruire, deschişi în primire şi umili în a merge împreună, ca să putem să-l întâlnim, să-l recunoaştem şi să-l adorăm, şi să repornim de la el reînnoiţi ducând în lume lumina iubirii sale.
Franciscus
sursa: ercis.ro