Un înger al Domnului, învăluit în lumină, luminează noaptea şi încredinţează păstorilor vestea bună: “Vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul” (Lc 2,10-11). Între uimirea săracilor şi cântarea îngerilor, cerul se deschide asupra pământului: Dumnezeu s-a făcut unul dintre noi pentru a ne face să devenim ca şi el, a coborât în mijlocul nostru pentru a ne ridica şi a ne duce din nou în îmbrăţişarea Tatălui.
Surorilor şi fraţilor, aceasta este speranţa noastră. Dumnezeu este Emanuel, este Dumnezeu-cu-noi. Cel infinit de mare s-a făcut mic; lumina divină a strălucit în întunericul lumii; gloria cerului s-a arătat pe pământ. Şi cum? În micimea unui Prunc. Şi dacă Dumnezeu vine şi atunci când inima noastră se aseamănă cu o iesle săracă, atunci putem spune: speranţa n-a murit, speranţa este vie, şi învăluie viaţa noastră pentru totdeauna! Speranţa nu înşală.
Surorilor şi fraţilor, cu deschiderea Porţii Sfinte am început un nou Jubileu: fiecare dintre noi poate intra în misterul acestei veşti de har. Aceasta este noaptea în care poarta speranţei s-a deschis larg asupra lumii; aceasta este noaptea în care Dumnezeu spune fiecăruia: “Există speranţă şi pentru tine!” Există speranţă pentru fiecare dintre noi. Dar nu uitaţi, surorilor şi fraţilor, că Dumnezeu iartă tot, Dumnezeu iartă mereu. Nu uitaţi acest lucru, care este un mod pentru a înţelege speranţa în Domnul.
Pentru a primi acest dar, suntem chemaţi să pornim la drum cu uimirea păstorilor din Betleem. Evanghelia spune că ei, după ce au primit vestea îngerului, “au plecat în grabă” (Lc 2,16). Aceasta este indicaţia pentru a regăsi speranţa pierdută, a o reînnoi în noi, a o semăna în dezolările din timpul nostru şi din lumea noastră: în grabă. Şi există atâtea dezolări în acest timp! Să ne gândim la războaie, la copiii mitraliaţi, la bombele asupra şcolilor şi asupra spitalelor. Să nu întârziem, să nu încetinim pasul, ci să ne lăsăm atraşi de vestea frumoasă.
În grabă, să mergem ca să-l vedem pe Domnul care s-a născut pentru noi, cu inima uşoară şi trează, pregătită pentru întâlnire, pentru a fi capabili să traducem speranţa în situaţiile din viaţa noastră. Şi aceasta este misiunea noastră: să traducem speranţa în diferitele situaţii ale vieţii. Pentru că speranţa creştină nu este un sfârşit fericit de aşteptat în mod pasiv, nu este happy end-ul unui film: este promisiunea Domnului care să fie primită aici, acum, pe acest pământ care suferă şi care geme. De aceea ea ne cere să nu întârziem, să nu ne târâm în obişnuinţe, să nu rămânem în mediocrităţi şi în lene; ne cere – ar spune sfântul Augustin – să ne mâniem pentru lucrurile care nu merg şi să avem curajul de a le schimba; ne cere să devenim pelerini în căutarea adevărului, visători neobosiţi vreodată, femei şi bărbaţi care se lasă neliniştiţi de visul lui Dumnezeu, care este visul unei lumi noi, unde domnesc pacea şi dreptatea.
Să învăţăm de la exemplul păstorilor: speranţa care se naşte în această noapte nu tolerează indolenţa sedentarului şi lenea celui care s-a aranjat în propriile comodităţi – şi atâţia dintre noi avem pericolul de a ne aranja în comodităţile noastre; speranţa nu admite prudenţa falsă a celui care nu se deranjează de frica de a se compromite şi calculul celui care se gândeşte numai la el însuşi; speranţa este incompatibilă cu trăirea liniştită a celui care nu-şi ridică glasul împotriva răului şi împotriva nedreptăţilor consumate pe pielea celor mai săraci. Dimpotrivă, speranţa creştină, în timp ce ne invită la aşteptarea răbdătoare a Împărăţiei care răsare şi creşte, cere de la noi îndrăzneala de a anticipa astăzi această promisiune, prin responsabilitatea noastră, şi nu numai, şi prin compătimirea noastră. Şi aici poate că ne va face bine să ne întrebăm cu privire la compătimirea noastră: eu am compasiune? Ştiu să pătimesc-cu? Să ne gândim.
Speranţa creştină este tocmai acel “altceva” care ne cere să ne mişcăm “în grabă”. De fapt, nouă, discipoli ai Domnului, ni se cere să regăsim în el speranţa noastră cea mai mare, pentru a o duce apoi fără întârzieri, ca pelerini de lumină în întunericul lumii.
Surorilor, fraţilor, acesta este Jubileul, acesta este timpul speranţei! El ne invită să redescoperim bucuria întâlnirii cu Domnul, ne cheamă la reînnoirea spirituală şi ne angajează în transformarea lumii, pentru ca acesta să devină cu adevărat un timp jubiliar: să devină astfel pentru mama noastră Pământ, desfigurat de logica profitului; să devină astfel pentru ţările mai sărace, apăsate de datorii nedrepte; să devină astfel pentru toţi cei care sunt prizonieri ai vechilor şi noilor sclavii.
Ne revine nouă, tuturor, darul şi angajarea de a duce speranţa acolo unde a fost pierdută: unde viaţa este rănită, în aşteptările trădate, în visele frânte, în eşecurile care fragmentează inima; în oboseala celui care nu se mai descurcă, în singurătatea amară a celui care se simte înfrânt, în suferinţa care sapă sufletul; în zilele lungi şi goale ale deţinuţilor, în camerele strâmte şi reci ale săracilor, în locurile profanate de război şi de violenţă. Să ducem speranţă acolo, să semănăm speranţă acolo.
Jubileul se deschide pentru ca tuturor să le fie dăruită speranţa, speranţa evangheliei, speranţa iubirii, speranţa iertării.
Şi să ne întoarcem la iesle, să privim la iesle, să privim la duioşia lui Dumnezeu care se manifestă pe faţa Pruncului Isus şi să ne întrebăm: “Există în inima noastră această aşteptare? Există în inima noastră această speranţă? […] Contemplând amabilitatea lui Dumnezeu care învinge suspiciunile noastre şi fricile noastre, contemplăm şi măreţia speranţei care ne aşteaptă. […] Fie ca această viziune de speranţă să lumineze drumul nostru de fiecare zi” (C.M. Martini, Omilie de Crăciun, 1980).
Soră, frate, în această noapte pentru tine se deschide “poarta sfântă” a inimii lui Dumnezeu. Isus, Dumnezeu-cu-noi, se naşte pentru tine, pentru mine, pentru noi, pentru fiecare bărbat şi fiecare femeie. Şi, ştii?, cu el înfloreşte bucuria, cu el viaţa se schimbă, cu el speranţa nu înşală.
Franciscus
sursa:ercis.ro
