Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. I. Copilăria lui Isus. 1. Genealogia lui Isus (Mt 1,1-17). Intrarea Fiului lui Dumnezeu în istorie
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Astăzi începem ciclul de cateheze care se va desfăşura de-a lungul întregului An jubiliar. Tema este “Isus Cristos, speranţa noastră”: de fapt, el este destinaţia pelerinajului nostru şi el însuşi este calea, drumul de parcurs.
Prima parte va trata copilăria lui Isus, care ne este relatată de evangheliştii Matei şi Luca (cf. Mt 1-2; Lc 1-2). Evangheliile copilăriei relatează zămislirea feciorelnică a lui Isus şi naşterea sa din sânul Mariei; amintesc de profeţiile mesianice care se împlinesc în el şi vorbesc despre paternitatea legală a lui Iosif, care îl altoieşte pe Fiul lui Dumnezeu pe “trunchiul” dinastiei davidice. Ne este prezentat Isus nou-născut, copil şi adolescent, supus părinţilor săi şi, în acelaşi timp, conştient că este în totalitate dedicat Tatălui şi Împărăţiei sale. Diferenţa dintre cei doi evanghelişti este că, în timp ce Luca relatează evenimentele cu ochii Mariei, Matei face asta cu aceia ai lui Iosif, insistând asupra unei paternităţi aşa de inedite.
Matei deschide Evanghelia sa şi întregul canon neotestamentar cu “genealogia lui Isus Cristos fiul lui David, fiul lui Abraham” (Mt 1,1). Este vorba de o listă de nume prezentă deja în Scripturile ebraice, pentru a arăta adevărul istoriei şi adevărul vieţii umane. De fapt, “genealogia Domnului este constituită din istoria adevărată, unde sunt prezente unele nume ca să nu spunem problematice şi se subliniază păcatul lui David (cf. Mt 1,6). Oricum, totul se termină şi înfloreşte în Maria şi în Cristos (cf. Mt 1,16)” (Scrisoare despre reînnoirea studiului istoriei Bisericii, 21 noiembrie 2024). După aceea apare adevărul vieţii umane care trece de la o generaţie la alta încredinţând trei lucruri: un nume care cuprinde în sine o identitate şi o misiune unice; apartenenţa la o familie şi la un popor; şi în sfârşit adeziunea de credinţă la Dumnezeul lui Israel.
Genealogia este un gen literar, adică o formă potrivită să vehiculeze un mesaj foarte important: nimeni nu-şi dă viaţa de la sine însuşi, ci o primeşte în dar de la alţii; în acest caz, este vorba de poporul ales şi cel care moşteneşte depozitul credinţei părinţilor, transmiţând copiilor viaţa, le încredinţează şi credinţa în Dumnezeu.
Însă diferită de genealogiile din Vechiul Testament, unde apar numai nume masculine, pentru că în Israel tatăl este cel care dă nume copilului, în lista lui Matei apar, între strămoşii lui Isus, şi femeile. Găsim cinci femei: Tamar, nora lui Iuda care, rămasă văduvă, se preface că este prostituată pentru a asigura o descendenţă soţului său (cf. Gen 38); Rahab, prostituata din Ierihon care permite exploratorilor evrei să intre în ţara promisă şi s-o cucerească (cf. Ios 2); Rut, moabita care, în cartea omonimă, rămâne fidelă faţă de soacră, are grijă de ea şi va deveni străbunica regelui David; Batşeba, cu care David comite adulter şi, după ce îl ucide pe soţ, îi naşte pe Solomon (cf. 2Sam 11); şi în sfârşit Maria din Nazaret, logodnica lui Iosif, din casa lui David: din ea se naşte Mesia, Isus.
Primele patru femei sunt unite nu de faptul că sunt păcătoase, aşa cum se spune uneori, ci că sunt străine faţă de poporul lui Israel. Ceea ce Matei scoate în evidenţă este că, aşa cum a scris Benedict al XVI-lea, “prin intermediul lor intră… în genealogia lui Isus lumea păgânilor – se face vizibilă misiunea sa faţă de evrei şi păgâni” (Copilăria lui Isus, Milano – Città del Vaticano, 2012, 15).
În timp ce cele patru femei precedente sunt menţionate alături de bărbatul care s-a născut din ele şi sau de cel care le-a dat naştere, Maria, în schimb, dobândeşte o importanţă deosebită: marchează un nou început, ea însăşi este un nou început, pentru că în viaţa sa nu mai este creatura umană protagonistă a naşterii, ci Dumnezeu însuşi. Se vede bine din verbul “s-a născut”: “Iacob i-a dat naştere lui Iosif, soţul Mariei, din care s-a născut Isus, cel care se numeşte Cristos” (Mt 1,16). Isus este fiul lui David, altoit de Iosif în acea dinastie şi destinat să fie Mesia lui Israel, dar este şi fiul lui Abraham şi al femeilor străine, destinat deci să fie “Lumina neamurilor” (cf. Lc 2,32) şi “Mântuitorul lumii” (In 4,42).
Fiul lui Dumnezeu, consacrat Tatălui cu misiunea de a revela faţa sa (cf. In 1,18; In 14,9), intră în lume ca toţi fiii omului, aşa încât la Nazaret va fi numit “fiul lui Iosif” (In 6,42) sau “fiul tâmplarului” (Mt 13,55). Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
Fraţilor şi surorilor, să trezim în noi amintirea recunoscătoare faţă de înaintaşii noştri. Şi mai ales să aducem mulţumire lui Dumnezeu, care, prin mama Biserica, ne-a născut la viaţa veşnică, viaţa lui Isus, speranţa noastră.
* * *
Şi apoi, iubiţi fraţi şi surori, să ne rugăm pentru pace. Să nu uităm oamenii care suferă datorită războiului: Palestina, Israel, şi toţi cei care suferă, Ucraina, Myanmar… Să nu uităm să ne rugăm pentru pace, pentru ca să se termine războaiele. Să-i cerem Principelui păcii, Domnului, ca să ne dea acest har: pacea, pacea în lume. Războiul, să nu uităm, mereu este o înfrângere, mereu! Războiul mereu este o înfrângere.
Pentru toţi binecuvântarea mea!
Franciscus
sursa: ercis.ro