(15 decembrie 2024)
Rugăciunea Angelus cu episcopii, preoţii, diaconii, consacraţii şi consacratele şi seminariştii
Catedrala “Sfânta Maria Ridicată la Cer”, duminică, 15 decembrie 2024
Iubiţi fraţi episcopi,
dragi consacrate, dragi preoţi, diaconi, consacraţi şi seminarişti!
Mă aflu în acest frumos ţinut numai o zi, dar am dorit să fie măcar un scurt moment pentru a vă întâlni şi a vă saluta. Asta îmi dă oportunitatea, înainte de toate, pentru a vă spune mulţumesc: mulţumesc pentru că sunteţi aici, cu viaţa voastră dăruită; mulţumesc pentru munca voastră, pentru angajarea zilnică; mulţumesc pentru că sunteţi semn al iubirii milostive a lui Dumnezeu şi martori ai evangheliei. Am fost bucuros când am putut să salut pe unul dintre voi: are 95 de ani şi 70 de ani de preoţie! Şi asta înseamnă a duce înainte acea vocaţie frumoasă. Mulţumesc, frate, pentru mărturia ta! Multe mulţumiri!
Şi de la “mulţumesc” trec imediat la harul lui Dumnezeu, care este fundamentul credinţei creştine şi al oricărei forme de consacrare în Biserică. În contextul european în care ne aflăm, nu lipsesc probleme şi provocări care se referă la transmiterea credinţei şi în fiecare zi voi vă confruntaţi cu asta, descoperindu-vă mici şi fragili: nu sunteţi foarte numeroşi, nu aveţi mijloace puternice, nu întotdeauna ambientele în care lucraţi se arată favorabile să primească vestirea evangheliei. Şi uneori îmi vine în minte un film, pentru că unii sunt dispuşi să primească evanghelia, dar nu pe “purtătorul de cuvânt”. Acel film avea această frază: “Muzica da, dar muzicianul nu”. Gândiţi-vă un pic, fidelitatea faţă de transmiterea evangheliei. Asta ne va ajuta. Şi totuşi, această sărăcie sacerdotală, aş vrea să spun, este o binecuvântare! De ce? Ne despoaie de pretenţia de a reuşi singuri, ne învaţă să considerăm misiunea creştină drept ceva care nu depinde de forţele umane, ci mai ales de lucrarea Domnului, care mereu lucrează şi acţionează cu puţinul pe care i-l putem oferi.
Să nu uităm asta: în centru este Domnul. Nu eu în centru, ci Dumnezeu. La noi, pentru vreun preot îngâmfat care se pune în centru, se spune: acesta este un preot yo, me, mí, conmigo, para mí. Eu, pe mine, cu mine, pentru mine. Nu, Domnul este în centru. Şi acesta este un lucru pe care probabil că în fiecare dimineaţă, la răsăritul soarelui, fiecare păstor, fiecare consacrat ar trebui să-l repete în rugăciune: şi astăzi, în slujirea mea, nu eu în centru, ci Dumnezeu, Domnul. Şi spun asta, pentru că există un pericol în mondenitate, un pericol care este vanitatea. A o face pe “păunul”. A privi prea mult la noi înşine. Vanitatea. Şi vanitatea este un viciu urât, cu miros urât. A o face pe păunul.
Însă primatul harului divin nu înseamnă că putem dormi vise liniştite fără a ne asuma responsabilităţile noastre. Dimpotrivă, trebuie să ne considerăm drept “colaboratori ai harului lui Dumnezeu” (cf. 1Cor 3,9). Şi astfel, mergând cu Domnul, în fiecare zi suntem duşi din nou la o întrebare esenţială: Cum trăiesc preoţia mea, consacrarea mea, ucenicia mea? Sunt aproape de Isus?
Când, în cealaltă dieceză, făceam vizitele pastorale, întâlneam unii preoţi buni care lucrau mult, mult. “Spune-mi, şi tu ce faci seara?” – “Sunt obosit, iau o îmbucătură şi apoi merg la culcare ca să mă odihnesc un pic, să mă uit la televizor.” – “Dar tu nu treci prin capelă pentru a-l saluta pe Şeful tău?” – “Eh, nu…” – “Şi tu, înainte de a adormi faci aşa, te rogi un Bucură-te, Marie? Măcar fii educat: treci prin capelă ca să spui: Ciao, multe mulţumiri, pe mâine”. Nu uitaţi de Domnul! Domnul la începutul, la mijlocul şi la sfârşitul zilei. Este Şeful nostru. Şi este un Şef care lucrează mai mult decât noi! Nu uitaţi asta.
Şi vă pun această întrebare: Cum trăiesc eu ucenicia? Fixaţi-o în inima voastră, n-o subevaluaţi şi nu subevaluaţi necesitatea acestui discernământ, a acestei priviri înăuntrul nostru, ca să nu ni se întâmple să fim “măcinaţi” în ritmurile şi în activităţile externe şi să pierdem consistenţa interioară. Din partea mea, aş vrea să vă las o dublă invitaţie: să aveţi grijă de voi şi să aveţi grijă de ceilalţi.
Prima: să aveţi grijă de voi. Pentru că viaţa sacerdotală sau călugărească nu este un “da” pe care l-am pronunţat o dată pentru totdeauna. Nu se trăieşte din retribuţie cu Domnul! Dimpotrivă, în fiecare zi trebuie reînnoită bucuria întâlnirii cu el, în fiecare moment trebuie să ascultăm din nou glasul său şi să ne decidem să-l urmăm, chiar şi în momentele căderilor. Ridicaţi o privire către Domnul: “Scuză-mă, ajută-mă să merg înainte”. Această apropiere fraternă şi filială.
Să ne amintim asta: viaţa noastră se exprimă în oferirea de noi înşine, dar cu cât un preot, o călugăriţă, un călugăr se dăruiesc mai mult, lucrează mai mult pentru împărăţia lui Dumnezeu, cu atât devine mai necesar să aibă grijă şi de ei înşişi. Un preot, o soră, un diacon care se neglijează va ajunge să-i neglijeze şi pe cei care îi sunt încredinţaţi. Pentru aceasta este nevoie de o mică “regulă de viaţă” – călugării deja o au -, care să cuprindă întâlnirea cotidiană cu rugăciunea şi Euharistia, dialogul cu Domnul, fiecare conform spiritualităţii proprii şi stilului propriu. Şi aş vrea să adaug: a păstra şi câteva momente de singurătate; a avea un frate sau o soră cu care să împărtăşim liber ceea ce purtăm în inimă – odinioară se numea directorul spiritual sau directoarea spirituală -; a cultiva ceva de care suntem pasionaţi, şi nu pentru a petrece timpul liber, ci pentru a ne odihni în mod sănătos de oboselile slujirii. Slujirea oboseşte! Trebuie să ne fie frică de acele persoane care sunt mereu active, mereu în centru, care eventual din prea mult zel nu se odihnesc niciodată, nu iau niciodată o pauză pentru ei înşişi. Fraţilor, nu este bine aşa, este nevoie de spaţii şi momente în care fiecare preot şi fiecare persoană consacrată are grijă de sine. Şi nu pentru a face un lifting pentru a apărea mai frumoşi, nu, pentru a vorbi cu Prietenul, cu Domnul, şi mai ales cu Mama – n-o lăsaţi pe Sfânta Fecioară Maria, vă rog -, pentru a vorbi despre propria viaţă, cum merg treburile. Şi să aveţi mereu pentru asta fie duhovnicul, fie vreun prieten care vă cunoaşte bine şi cu care puteţi să vorbiţi şi să faceţi un frumos discernământ. “Ciupercile prezbiterale” nu merg bine!
Şi în această grijă intră un alt lucru: fraternitatea între voi. Să învăţăm să împărtăşim nu numai trudele şi provocările, ci şi bucuria şi prietenia între noi: episcopul nostru spune un lucru care îmi place mult, şi anume că este important să trecem de la Cartea lamentaţiunilor la Cartea Cântarea Cântărilor. Facem puţin acest lucru. Ne plac lamentaţiunile! Şi dacă săracul episcop în acea dimineaţă şi-a uitat tichia: “Dar, uită-te la episcop…”. Se ia ceva pentru a vorbi rău despre episcop. Este adevărat, episcopul este un păcătos ca fiecare dintre noi. Suntem fraţi! A schimba de la Cartea lamentaţiunilor la Cartea Cântarea Cântărilor. Acest lucru este important, o spune şi un psalm: “Ai schimbat plânsul meu în dans” (Ps 30,12). Să împărtăşim bucuria de a fi apostoli şi discipoli ai Domnului! O bucurie trebuie împărtăşită. Altminteri, locul pe care trebuie să-l ia bucuria îl ia oţetul. Este un lucru urât a găsi un preot cu inima amărâtă. Este urâtă. “Dar de ce eşti aşa?” – “Eh, pentru că episcopul nu ţine la mine… Pentru că au numit episcop pe celălalt şi nu pe mine… Pentru că… Pentru că…”. Lamentaţiunile. Vă rog, opriţi-vă în faţa lamentaţiunilor, a invidiilor. Invidia este un viciu “criminal”. Să-i cerem Domnului să schimbe plânsul nostru în dans, să ne dea simţul umorului, simplitatea evanghelică.
Al doilea lucru: a avea grijă de ceilalţi. Misiunea pe care fiecare dintre voi a primit-o are mereu un singur scop: a-l duce pe Isus la ceilalţi, a dărui inimilor mângâierea evangheliei. Îmi place să amintesc momentul în care Apostolul Paul urmează să se întoarcă la Corint şi scriind comunităţii spune: “Eu voi oferi cu bucurie totul şi mă voi oferi pe mine pentru sufletele voastre” (2Cor 12,15). A ne oferi pentru suflete, a ne oferi în dăruire de sine pentru cei care ne-au fost încredinţaţi. Şi îmi vine în minte un preot tânăr sfânt care după aceea a murit de cancer în urmă cu câtva timp. El locuia într-un cartier de barăci cu oamenii cei mai săraci. Spunea el: “Uneori îmi vine să închid fereastra cu cărămizi, pentru că oamenii vin la orice oră şi dacă eu nu răspund la uşă, bat la fereastră”. Preotul cu inima deschisă tuturor, fără a face distincţii.
Ascultarea, apropierea oamenilor, şi aceasta este o invitaţie de a găsi, în contextul de astăzi, căile pastorale cele mai eficace pentru evanghelizare. Să nu vă fie frică să schimbaţi, să revizuiţi vechile scheme, să reînnoiţi limbajele credinţei, învăţând că misiunea nu este problemă de strategii umane: este înainte de toate problemă de credinţă. A avea grijă de ceilalţi: de cel care aşteaptă cuvântul lui Isus, de cel care s-a îndepărtat de el, de cei care au nevoie de orientare sau de mângâiere pentru suferinţele lor. A avea grijă de toţi, în formare şi mai ales în întâlnire. A întâlni persoanele, acolo unde trăiesc şi muncesc, acest lucru este important.
Şi după aceea, un lucru pe care îl am mult la inimă: vă rog, iertaţi mereu. Şi iertaţi tot. Iertaţi tot şi mereu. Preoţilor le spun, în sacramentul Reconcilierii, să nu pună prea multe întrebări. A asculta şi a ierta. Spunea un cardinal – care este un pic conservator, un pic pătrat, dar este un mare preot – vorbind într-o conferinţă preoţilor: “Dacă vreunul [la Spovadă] începe să se bâlbâie, pentru că îi este ruşine, eu îi spun: bine, am înţeles, treci la un alt lucru. În realitate, nu am înţeles nimic, dar el [Domnul] a înţeles”. Vă rog, nu torturaţi oamenii în confesional: unde, cum, când, cu cine… A ierta mereu, a ierta mereu! Este un bun frate capucin la Buenos Aires, pe care eu l-am făcut cardinal la 96 de ani. El are mereu o coadă lungă de oameni, pentru că este un bun duhovnic, mergeam şi eu la el. Acest duhovnic mi-a spus odată: “Ascultă, uneori îmi vine scrupulul că iert prea mult.” – “Şi ce faci?” – “Merg să mă rog şi spun: Doamne, scuză-mă, am iertat prea mult. Dar imediat îmi vine să-i spun: Dar dacă tu ai fost cel care mi-ai dat exemplul rău!”. A ierta mereu. A ierta tot. Şi asta o spun şi călugăriţelor şi călugărilor: a ierta, a uita, când ne fac vreun lucru urât, luptele ambiţioase din comunitate… A ierta. Domnul ne-a dat exemplul: a ierta tot şi mereu! Toţi, toţi, toţi. Şi vă fac o destăinuire: eu am deja 55 de ani de preoţie, da, alaltăieri am împlinit 55 de ani de preoţie, şi n-am refuzat niciodată o dezlegare. Şi îmi place să spovedesc, mult. Am căutat mereu modul de a ierta. Nu ştiu dacă este frumos, dacă Domnul îmi va da… Dar aceasta este mărturia mea.
Dragi surori şi dragi fraţi şi surori, vă mulţumesc din inimă şi vă urez o slujire bogată în speranţă şi în bucurie. Chiar şi în momentele de oboseală şi de descurajare, nu vă pierdeţi cu firea. Duceţi din nou inima la Domnul. Nu uitaţi să plângeţi în faţa Domnului! El se manifestă şi se lasă găsit dacă veţi avea grijă de voi înşivă şi de ceilalţi. În acest mod el oferă mângâiere celor pe care i-a chemat şi i-a trimis. Mergeţi înainte cu curaj: vă va umple de bucurie!
Acum ne adresăm în rugăciune Fecioarei Maria. În această catedrală, intitulată ei Ridicată la Cer, poporul credincios o venerează ca Patroană şi Mamă a Milostivirii, “Madunnuccia”. De pe această insulă din Mediterana, să înălţăm către ea implorarea pentru pace: pace pentru toate ţinuturile care au ieşire la această Mare, în special pentru Ţara Sfântă unde Maria l-a născut pe Isus. Pace pentru Palestina, pentru Israel, pentru Liban, pentru Siria, pentru tot Orientul Mijlociu! Pace în Myanmarul martirizat. Şi Sfânta Născătoare de Dumnezeu să obţină pacea suspinată pentru poporul ucrainean şi poporul rus. Sunt fraţi – “Nu, părinte, sunt verişori!” – Sunt verişori, fraţi, nu ştiu, dar să se înţeleagă! Pacea! Fraţilor, surorilor, războiul este mereu o înfrângere. Şi războiul din comunităţile călugăreşti, războiul din parohii este mereu o înfrângere, mereu! Fie ca Domnul să ne dea tuturor pacea.
Şi să ne rugăm pentru victimele ciclonului care, în orele trecute, a lovit arhipelagul Mayotte. Sunt spiritual aproape de cei care au fost loviţi de această tragedie.
Şi acum toţi împreună să ne rugăm Angelus.
Angelus Domini…
Franciscus
sursa: ercis.ro