Ciclu de cateheze. Duhul şi Mireasa. Duhul Sfânt conduce poporul lui Dumnezeu la întâlnirea cu Isus, speranţa noastră. 17. Duhul şi Mireasa spun: “Vino!”. Duhul Sfânt şi speranţa creştină
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Am ajuns la sfârşitul catehezelor noastre despre Duhul Sfânt şi Biserica. Dedicăm această ultimă reflecţie titlului pe care l-am dat întregului ciclu, adică: “Duhul şi Mireasa. Duhul Sfânt conduce poporul lui Dumnezeu la întâlnirea cu Isus speranţa noastră“. Acest titlul se referă la unul din ultimele versete din Biblie, în Cartea Apocalipsului, care spune: “Duhul şi mireasa spun: «Vino!»” (Ap 22,17). Cui îi este adresată această invocaţie? Este adresată lui Cristos înviat. De fapt, atât Sfântul Paul (cf. 1Cor 16,22), cât şi Didahia, una dintre scrierile din timpurile apostolice, atestă că în reuniunile liturgice ale primilor creştini răsuna, în aramaică, strigătul “Mar?na tha!“, care înseamnă întocmai “Vino, Doamne!”. O rugăciune către Cristos pentru ca să vină.
În acea fază mai antică invocaţia avea un fundal pe care astăzi l-am denumi escatologic. De fapt, exprima aşteptarea arzătoare a întoarcerii glorioase a Domnului. Şi acest strigăt şi aşteptarea pe care el o exprimă nu s-au stins niciodată în Biserică. Şi astăzi, la Liturghie, imediat după consacrare, ea proclamă moartea şi învierea lui Cristos “până când va veni“. Biserica este în aşteptarea venirii Domnului.
Însă această aşteptare a venirii ultime a lui Cristos nu a rămas unica şi singura. Cu ea s-a unit şi aşteptarea venirii sale continue în situaţia prezentă şi peregrină a Bisericii. Şi la această venire se gândeşte mai ales Biserica, atunci când, însufleţită de Duhul Sfânt, îi strigă lui Isus: “Vino!”.
S-a petrecut o schimbare – mai bine zis, o dezvoltare – plină de semnificaţie, cu privire la strigătul “Vino!”, “Vino, Doamne!”. El nu este adresat în mod obişnuit numai lui Cristos, ci şi Duhului Sfânt însuşi! Cel care strigă este acum şi Celui căruia i se strigă. “Vino!” este invocaţia cu care încep aproape toate imnurile şi rugăciunile Bisericii adresate Duhului Sfânt: “Vino, o, Duh creator”, spunem în Veni Creator, şi “Vino, Duhule Sfânt”, “Veni Sancte Spiritus“, în secvenţa de la Rusalii; şi tot aşa în atâtea alte rugăciuni. Este drept să fie aşa, pentru că, după Înviere, Duhul Sfânt este adevăratul “alter ego” al lui Cristos, Cel care îi ţine locul, care îl face prezent şi activ în Biserică. El este cel care “anunţă lucrurile viitoare” (cf. In 16,13) şi le face dorite şi aşteptate. Iată pentru ce Cristos şi Duhul sunt inseparabili, şi în economia mântuirii.
Duhul Sfânt este izvorul mereu ţâşnitor al speranţei creştine. Sfântul Paul ne-a lăsat aceste cuvinte preţioase: “Dumnezeul speranţei să vă umple de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosiţi în speranţă prin puterea Duhului Sfânt” (Rom 15,13). Dacă Biserica este o barcă, Duhul Sfânt este vela care o împinge şi o face să înainteze pe marea istoriei, astăzi ca şi în trecut!
Speranţă nu este un cuvânt gol sau o dorinţă vagă a noastră ca lucrurile să meargă cât mai bine: speranţa este o certitudine, pentru că este întemeiată pe fidelitatea lui Dumnezeu faţă de promisiunile sale. Şi pentru aceasta se numeşte virtute teologală: pentru că este insuflată de Dumnezeu şi îl are pe Dumnezeu ca garant. Nu este o virtute pasivă, care se limitează să aştepte ca lucrurile să se întâmple. Este o virtute deosebit de activă care ajută ca lucrurile să se întâmple. Cineva, care a luptat pentru eliberarea săracilor, a scris aceste cuvinte: “Duhul Sfânt este la originea strigătului săracilor. Este forţa dată celor care nu au forţă. el conduce lupta pentru emancipare şi pentru realizarea deplină a poporului celor oprimaţi” (J. Comblin, Spirito Santo e liberazione [Duhul Sfânt şi eliberarea], Assisi, 1989, 236).
Creştinul nu se poate mulţumi să aibă speranţă; trebuie şi să iradieze speranţă, să fie semănător de speranţă. Este darul cel mai frumos pe care Biserica îl poate oferi întregii omeniri, mai ales în momentele în care totul pare să determine la coborârea velelor.
Apostolul Petru îi îndemna pe primii creştini cu aceste cuvinte: “Sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră”. Dar adăuga o recomandare: “Dar cu blândeţe şi bună cuviinţă” (1Pt 3,15-16). Şi asta pentru că nu atât forţa argumentelor va convinge persoanele, cât iubirea pe care vom şti să o punem în ele. Aceasta este prima şi cea mai eficace formă de evanghelizare. Şi este deschisă pentru toţi!
Iubiţi fraţi şi surori, fie ca Duhul să ne ajute mereu, mereu să “abundăm în speranţă în virtutea Duhului Sfânt”!
_______________
APEL
Urmăresc în fiecare zi ceea ce se întâmplă în Siria, în acest moment aşa de delicat din istoria sa. Doresc ca să se ajungă la o soluţie politică aptă să promoveze în mod responsabil stabilitatea şi unitatea ţării, fără alte conflicte şi fără diviziuni. Mă rog, prin mijlocirea Fecioarei Maria, ca poporul sirian să poată trăi în pace şi siguranţă în ţara sa iubită, iar diferitele religii să poată merge împreună în prietenie şi în respectul reciproc pentru binele acelei naţiuni, chinuită de atâţia ani de război.
***
Şi mă gândesc mereu la martirizata Ucraina care suferă mult datorită acestui război. Să ne rugăm pentru ca să se găsească o cale de ieşire. Şi mă gândesc la Palestina, la Israel, la Myanmar. Fie ca să revină pacea, ca să fie pace! Războiul este mereu o înfrângere. Să ne rugăm pentru pace.
Franciscus
sursa: ercis.ro