Ciclu de cateheze. Duhul şi Mireasa. Duhul Sfânt conduce poporul lui Dumnezeu la întâlnirea cu Isus, speranţa noastră. 16. A vesti evanghelia în Duhul Sfânt. Duhul Sfânt şi evanghelizarea
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
După ce am reflectat asupra acţiunii sfinţitoare şi carismatice a Duhului, dedicăm această cateheză unui alt aspect: opera evanghelizatoare a Duhului Sfânt, adică rolului său în predica Bisericii.
Prima Scrisoare a lui Petru îi defineşte pe apostoli “cei care au vestit evanghelia prin Duhul Sfânt” (cf. 1,12). În această expresie găsim cele două elemente constitutive ale predicii creştin: conţinutul său, care este evanghelia, şi mijlocul său, care este Duhul Sfânt. Să spunem ceva despre unul şi despre celălalt.
În Noul Testament, cuvântul “evanghelie” are două semnificaţii principale. Poate indica pe fiecare din cele patru Evanghelii canonice: Matei, Marcu, Luca şi Ioan, şi în această accepţiune prin evanghelie se înţelege vestea bună proclamată de Isus în timpul vieţii sale pământeşti. După Paşte, cuvântul “evanghelie” asumă noua semnificaţie de veste bună despre Isus, adică misterul pascal al morţii şi învierii Domnului. Asta este ceea ce apostolul numeşte “evanghelie”, când scrie: “Eu nu mă ruşinez de evanghelie, căci ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede” (Rom 1,16).
Predica lui Isus şi, mai târziu, cea a apostolilor, conţine şi toate obligaţiile morale care provin din evanghelie, începând de la cele zece porunci până la porunca “nouă” a iubirii. Dar dacă nu vrem să cădem din nou în eroarea denunţată de Apostolul Paul de a pune legea înainte de har şi faptele înainte de credinţă, este necesar să repornim mereu din nou de la vestirea a ceea ce Cristos a făcut pentru noi. Pentru aceasta în exortaţia apostolică Evangelii gaudium se insistă mult pe primul din cele două lucruri, adică pe kerygma, sau “proclamare”, de care depinde orice aplicaţie morală.
De fapt, “în cateheză are un rol fundamental prima vestire sau «kerygma», care trebuie să ocupe centrul activităţii evanghelizatoare şi al oricărei intenţii de reînnoire eclezială. […] Când spunem că această vestire este «prima», asta nu înseamnă că se află la început şi după aceea se uită sau se înlocuieşte cu alte conţinuturi care o depăşesc. Este prima în sens calitativ, pentru că este vestirea principală, aceea pe care trebuie s-o ascultăm mereu din nou în moduri diferite şi pe care trebuie s-o vestim mereu din nou în timpul catehezei într-o formă sau în alta, în toate etapele sale şi momentele sale. […] N-ar trebui să se creadă că în cateheză kerygma este abandonată în favoarea unei formări care s-ar presupune că este mai «solidă». Nu există nimic mai solid, mai profund, mai sigur, mai consistent şi mai înţelept decât această vestire” (nr. 164-165), adică decât kerygma.
Până aici am văzut conţinutul predicii creştine. Însă trebuie să ţinem cont şi de mijlocul vestirii. Evanghelia trebuie să fie predicată “prin Duhul Sfânt” (1Pt 1,12). Biserica trebuie să-şi însuşească ceea ce a spus Isus la începutul activităţii sale publice: “Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună” (Lc 4,18). A predica având ungerea Duhului Sfânt înseamnă a transmite, împreună cu ideile şi doctrina, viaţa şi convingerea credinţei noastre. Înseamnă a ne baza nu pe “discursuri convingătoare ale înţelepciunii omeneşti, ci pe adeverirea Duhului şi a puterii” (1Cor 2,4), aşa cum a scris Sfântul Paul.
Uşor de spus, s-ar putea obiecta, dar cum să punem în practică dacă nu depinde de noi, ci de venirea Duhului Sfânt? În realitate, există un lucru care depinde de noi, ba chiar două, şi le amintesc pe scurt. Primul este rugăciunea. Duhul Sfânt vine asupra celui care se roagă, pentru că Tatăl ceresc – este scris – “îl dă pe Duhul Sfânt celor care i-l cer” (Lc 11,13), mai ales dacă îl cere pentru a vesti evanghelia Fiului său! Vai de cel care predică fără să se roage! Devenim cei pe care apostolul îi defineşte “aramă sunătoare sau chimval zăngănitor” (cf. 1Cor 13,1).
Aşadar, primul lucru care depinde de noi este să ne rugăm, ca să vină Duhul Sfânt. Al doilea este a nu voi să ne predicăm pe noi înşine, ci pe Domnul Isus (cf. 2Cor 4,5).
Asta se referă la predică. Uneori sunt predici lungi, 20 de minute, 30 de minute… Dar, vă rog, predicatorii trebuie să predice o idee, un afect şi o invitaţie de a acţiona. Peste opt minute predica dispare, nu se înţelege. Şi asta o spun predicatorilor… [aplauze] Văd că vă place să auziţi asta! Uneori vedem oamenii care atunci când începe predica merg afară ca să fumeze o ţigară şi apoi se întorc. Vă rog, predica trebuie să fie o idee, un afect şi o propunere de acţiune. Şi a nu trece niciodată de zece minute. Acest lucru este foarte important.
Al doilea lucru – vă spuneam – este a nu voi să ne predicăm pe noi înşine, ci pe Domnul. Nu trebuie să ne lungim asupra acestui lucru, pentru că oricine este angajat în evanghelizare ştie bine ce înseamnă, în practică, a nu ne predica pe noi înşine. Mă limitez la o aplicaţie deosebită a acestei exigenţe. A nu voi să ne predicăm pe noi înşine implică şi a nu da mereu precedenţă iniţiativelor pastorale promovate de noi şi legate de propriul nume, ci de a colabora cu plăcere, dacă este cerut, la iniţiative comunitare, sau încredinţate nouă din ascultare.
Duhul Sfânt să ne ajute, să ne însoţească şi să înveţe Biserica să predice astfel evanghelia bărbaţilor şi femeilor din acest timp! Mulţumesc.
* * *
Şi, vă rog, să continuăm să ne rugăm pentru pace! Războiul este o înfrângere umană. Războiul nu rezolvă problemele, războiul este rău, războiul distruge. Să ne rugăm pentru ţările aflate în război. Să nu uităm martirizata Ucraina, să nu uităm Palestina, Israel, Myanmar… Atâţia copii morţi, atâţia nevinovaţi morţi! Să ne rugăm pentru ca Domnul să ne facă să ajungem la pace. Să ne rugăm mereu pentru pace.
Pentru toţi binecuvântarea mea!
Franciscus
sursa: ercis.ro