Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Cu plăcere vă întâlnesc la începutul anului academic. Îl salut şi îi mulţumesc marelui cancelar, Mons. Vincezo Paglia, şi pe preşedinte, Mons. Philippe Bordeyne, precum şi pe vicepreşedinţii secţiilor internaţionale, pe profesori, pe studenţi, şi pe membrii Fundaţiei “Benedict al XVI-lea” şi pe binefăcători.
Aşa cum ştiţi, Documentul final al celei de-a XVI-a Adunări a Sinodului afirmă că familiile sunt loc “privilegiat pentru a învăţa şi a experimenta practicile esenţiale ale unei Biserici sinodale” (nr. 35). În acest scop trebuie să crească în ele conştiinţa că sunt “subiecţi şi nu numai destinatari ai pastoraţiei familiale”, responsabili pentru “edificarea Bisericii şi a angajării în societate” (nr. 64). Ştim cât de decisive sunt căsătoria şi familia pentru viaţa popoarelor: din totdeauna Biserica se îngrijeşte de ele, le susţine şi le evanghelizează.
Din păcate, există ţări în care autorităţile publice nu respectă demnitatea şi libertatea la care fiecare fiinţă umană are drept inalienabil ca fiu al lui Dumnezeu. Adesea legături şi impuneri apasă mai ales asupra femeilor, constrângându-le în poziţii de subalternitate. Şi acest lucru este foarte urât. În schimb, încă de la început, printre discipolii Domnului au fost şi femei, şi “în Cristos Isus – scrie Sfântul Paul – nu mai există bărbat nici femeie” (Gal 3,28). Asta nu înseamnă că diferenţa între cei doi este anulată, ci că în planul mântuirii nu există discriminare între bărbat şi femeie: ambii aparţin lui Cristos, sunt “descendenţă a lui Abraham şi moştenitori conform promisiunii” (v. 29). Şi, vorbind despre femei, un preot bătrân îmi spunea: “Fii atent, nu greşi, pentru că din ziua din grădina Edenului ele poruncesc!”.
Prin Isus toţi suntem “eliberaţi de păcat, de tristeţe, de golul interior, de izolare” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 1) şi Evanghelia familiei este bucurie care “umple inima şi întreaga viaţă” (Exortaţia apostolică Amoris laetitia, 200). Această Evanghelie îi ajută pe toţi, în fiecare cultură, să caute mereu ceea ce este conform cu umanul şi cu dorinţa de mântuire înrădăcinată în fiecare bărbat şi în fiecare femeie.
Îndeosebi, sacramentul Căsătoriei este ca vinul bun care este servit la nunta din Cana (cf. In 2,1-12). În această privinţă, amintim că primele comunităţi creştine s-au dezvoltat în formă familială, lărgind nucleele familiale cu primirea de noi credincioşi, şi se reuneau în case. Ca locuinţă deschisă şi primitoare, încă de la început Biserica s-a străduit pentru ca nicio legătură economică sau socială să împiedice trăirea urmării lui Isus. A intra în Biserică înseamnă mereu a inaugura o fraternitate nouă, întemeiată pe Botez, care îl îmbrăţişează pe străin şi chiar pe duşman.
Angajată în aceeaşi misiune, şi astăzi Biserica nu închide uşa pentru cei care trudesc pe drumul de credinţă, dimpotrivă, deschide larg uşa, pentru că toţi “au nevoie de o atenţie pastorală milostivă şi încurajatoare” (Amoris laetitia, 293). Toţi. Nu uitaţi acest cuvânt: toţi, toţi, toţi. A spus-o Isus într-o parabolă: când nu vin cei invitaţi la nuntă, stăpânul le spune servitorilor: “Mergeţi pe străzi şi aduceţi-i pe toţi, pe toţi, pe toţi” – “Doamne, toţi cei buni, e adevărat?” – “Nu, pe toţi, buni şi răi, pe toţi”. Nu uitaţi acel “toţi”, care este un pic vocaţia Bisericii, mamă a tuturor.
“Logica integrării pastorale este cheia însoţirii pastorale” pentru cei care “convieţuiesc amânând la nesfârşit angajarea lor conjugală” şi pentru persoanele divorţate şi recăsătorite. “Sunt botezaţi, sunt fraţi şi surori, Duhul Sfânt revarsă în ei daruri şi carisme pentru binele tuturor” (ivi, 299): prezenţa lor în Biserică mărturiseşte voinţa de a persevera în credinţă, în pofida rănilor de experienţe dureroase.
Fără a exclude pe nimeni, Biserica promovează familia, întemeiată pe Căsătorie, contribuind în fiecare loc şi în fiecare timp de a face mai solidă legătura conjugală, în virtutea acelei iubiri care este mai mare decât totul: caritatea (ivi, 89 şu). De fapt, “forţa familiei se află în mod esenţial în capacitatea sa de a iubi şi de a învăţa să iubească”; oricât de rănită ar putea să fie o familie, “poate creşte mereu pornind de la iubire” (ivi, 53). În familii rănile se vindecă prin iubire.
Preaiubiţilor, provocările, problemele, speranţele care cuprind astăzi căsătoria şi familia se înscriu în raportul între Biserică şi cultură, pe care deja Sfântul Paul al VI-lea invita să se ia în considerare, subliniind că “ruptura între evanghelie şi cultură este drama epocii noastre” (Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 20). Sfântul Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea au aprofundat tema înculturării tratând problemele interculturalităţii şi globalizării. De capacitatea de a înfrunta aceste provocări depinde posibilitatea de a desfăşura pe deplin misiunea evanghelizatoare, care angajează pe fiecare creştin. În această privinţă, ultimul Sinod a îmbogăţit conştiinţa eclezială a tuturor participanţilor: însăşi unitatea Bisericii cere de fapt angajarea de a depăşi înstrăinarea sau conflictele culturale, construind armonii şi înţelegeri între popoare.
Institutului “Ioan Paul al II-lea” îi revine o cooperare specială pe acest teren, prin studii şi cercetări care să dezvolte o cunoaştere critică a atitudinii diferitelor societăţi şi culturi faţă de căsătorie şi familie. De aceea am voit ca Institutul să-şi extindă atenţia şi “la dezvoltările ştiinţelor umane şi ale culturii antropologice într-un domeniu aşa de fundamental pentru cultura vieţii” (Scrisoarea apostolică Motu Proprio Summa familiae cura, Proemio).
Este bine ca sediile institutului, prezente în diferite ţări din lume, să desfăşoare propriile activităţi în dialog cu studioşi şi instituţii culturale şi cu orientări diferite, aşa cum se întâmplă deja cu Universitatea “Roma Tre” şi Institutul Naţional Tumore. Trebuie să mergem înainte în aceste raporturi, este important.
Doresc ca în fiecare parte a lumii institutul să susţină soţii şi familiile în misiunea lor, ajutându-i să fie pietre vii ale Bisericii şi martori de fidelitate, de slujire, de deschidere la viaţă, de primire. Să mergem împreună în urmarea lui Cristos! Acest stil sinodal corespunde marilor provocări de astăzi, în faţa cărora familiile sunt semn al rodniciei şi al fraternităţii întemeiate pe evanghelie. În acest stil de Biserică este foarte importantă vestirea cuvântului, dar mai importantă ascultarea cuvântului. Înainte de a vesti, a asculta: ascultarea cuvântului cum este predicat şi ascultarea cuvântului care vine de la glasurile celorlalţi, pentru că Dumnezeu vorbeşte prin intermediul tuturor.
Urez tuturor un an academic rodnic. Vă binecuvântez pe toţi. Şi vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!
Franciscus
sursa: ercis.ro