Cuvintele pe care tocmai le-am ascultat ar putea provoca în noi sentimente de angoasă; în realitate, sunt o mare veste de speranţă. De fapt, dacă pe de o parte Isus pare să descrie starea sufletească a celui care a văzut distrugerea Ierusalimului şi crede că de acum a venit sfârşitul, pe de altă parte el anunţă ceva extraordinar: chiar în ora întunericului şi a dezolării, chiar atunci când totul pare să se prăbuşească, Dumnezeu vine, Dumnezeu se apropie, Dumnezeu ne adună pentru a ne mântui.
Isus ne invită să avem o privire mai ascuţită, să avem ochi capabili să “citească înăuntru” evenimentele istoriei, pentru a descoperi că, şi în angoasele din inima noastră şi din timpul nostru, există o speranţă de neclintit care străluceşte. În această Zi Mondială a Săracilor, aşadar, să ne oprim tocmai asupra acestor două realităţi: angoasă şi speranţă, care mereu se provoacă la duel pe terenul inimii noastre.
Înainte de toate, angoasa. Este un sentiment răspândit în epoca noastră, unde comunicarea socială amplifică probleme şi răni, făcând lumea mai nesigură şi viitorul mai nesigur. Şi evanghelia de astăzi se deschide cu un tablou care proiectează în cosmos suferinţa poporului şi face asta utilizând limbajul apocaliptic: “soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da strălucirea ei; stelele vor cădea de pe cer…” şi aşa mai departe (Mc 13,24-25).
Dacă privirea noastră se opreşte numai la cronica faptelor, înăuntrul nostru angoasa învinge. De fapt, vedem şi astăzi soarele întunecându-se şi luna stingându-se, vedem foamea şi lipsurile care oprimă atâţia fraţi şi surori care nu au de mâncare, vedem ororile războiului, vedem morţile nevinovate. În faţa acestui scenariu, riscăm să ne scufundăm în descurajare şi să nu ne dăm seama de prezenţa lui Dumnezeu înăuntrul dramei istoriei. Astfel ne condamnăm la neputinţă; vedem crescând în jurul nostru nedreptatea care provoacă durerea săracilor, dar ne aşezăm la rând la curentul resemnat al celor care, din comoditate sau din lene, cred că “lumea merge aşa” şi “eu nu pot să fac nimic”. Atunci şi însăşi credinţa creştină se reduce la o devoţiune inofensivă, care nu deranjează puterile din această lume şi nu generează o angajare concretă în caritate. Şi în timp ce o parte a lumii este condamnată să trăiască în mediile interlope ale istoriei, în timp ce inegalităţile cresc şi economia îi penalizează pe cei mai slabi, în timp ce societatea se consacră idolatriei banului şi consumului, se întâmplă că săracii, cei excluşi nu pot face altceva decât să continue să aştepte (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 54).
Dar iată că Isus, în mijlocul acelui tablou apocaliptic, aprinde speranţa. Deschide larg orizontul, lărgeşte privirea noastră ca să învăţăm să percepem, chiar şi în precaritatea şi în durerea lumii, prezenţa iubirii lui Dumnezeu care se apropie, care nu ne abandonează, care acţionează pentru mântuirea noastră. De fapt, chiar în timp ce soarele se întunecă şi luna încetează să strălucească şi stele cad din cer, spune evanghelia, “îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere mare şi glorie“; şi el “va aduna pe toţi aleşii săi din cele patru vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului” (v. 26-27).
Cu aceste cuvinte, Isus indică, înainte de toate, moartea sa, care va avea loc în curând. De fapt, pe Calvar soarele se va întuneca, întunericul va coborî asupra lumii; dar chiar în acel moment, Fiul Omului va veni pe nori, pentru că puterea învierii sale va frânge lanţurile morţii, viaţa veşnică a lui Dumnezeu va răsări din întuneric şi o lume nouă se va naşte din molozul unei istorii rănite de rău.
Fraţilor şi surorilor, aceasta este speranţa pe care Isus vrea să ne-o încredinţeze. Şi o face şi printr-o imagine frumoasă: priviţi smochinul – spune el -, deoarece “când mlădiţa devine deja fragedă şi dau frunzele, ştiţi că vara este aproape” (v. 28). În acelaşi mod, şi noi suntem chemaţi să citim situaţiile din viaţa noastră pământească: acolo unde pare să fie numai nedreptate, durere şi sărăcie, chiar în acel moment dramatic, Domnul se apropie pentru a ne elibera din sclavie şi a face să strălucească viaţa (cf. v. 29). Şi se apropie cu apropierea noastră creştină, cu fraternitatea noastră creştină. Nu este vorba de a arunca o monedă în mâinile celui care are nevoie. Pe cel care dă de pomană eu îl întreb două lucruri: “Tu atingi mâinile oamenilor sau arunci moneda fără a le atinge? Tu priveşti în ochi persoana pe care o ajuţi sau priveşti în altă parte?”.
Noi suntem discipolii săi, care graţie Duhului Sfânt putem semăna această speranţă în lume. Noi suntem cei care putem şi trebuie să aprindem lumini de dreptate şi de solidaritate în timp ce se îngrămădesc umbrele unei lumi închise (cf. Enciclica Fratelli tutti, 9-55). Noi suntem cei pe care harul său ne face să strălucim, viaţa noastră amestecată cu compasiune şi cu caritate este cea care devine semn al prezenţei Domnului, mereu aproape de suferinţele săracilor, pentru a alina rănile lor şi a schimba soarta lor.
Fraţilor şi surorilor, să nu uităm asta: speranţa creştină, care s-a împlinit în Isus şi se realizează în Împărăţia sa, are nevoie de noi, are nevoie de angajarea noastră, are nevoie de o credinţă activă în caritate, are nevoie de creştini care nu se întorc în altă parte. Eu priveam o fotografie pe care a făcut-o un fotograf roman: ieşea dintr-un restaurant un cuplu adult, aproape bătrâni, iarna; doamna bine acoperită cu haină de blană şi bărbatul la fel. La uşă, era o doamnă săracă, întinsă pe paviment, care cerea pomană şi amândoi priveau în cealaltă parte… Asta se întâmplă în fiecare zi. Să ne întrebăm noi: Eu privesc în altă parte când văd sărăcia, necesităţile, durerea celorlalţi? Un teolog din secolul al XX-lea spunea că credinţa creştină trebuie să genereze în noi “o mistică ce are ochii deschişi”, nu o spiritualitate care fuge de lume, ci – dimpotrivă – o credinţă care deschide ochii asupra suferinţelor lumii şi asupra nefericirilor săracilor pentru a exercita însăşi compasiunea lui Cristos. Eu simt aceeaşi compasiune a Domnului în faţa săracilor, în faţa celor care nu au de lucru, care nu au de mâncare, care sunt marginalizaţi de societate? Şi nu trebuie să privim numai la marile probleme ale sărăciei mondiale, ci la puţinul pe care toţi putem să-l facem în fiecare zi cu stilurile noastre de viaţă, cu atenţia şi grija faţă de ambientul în care trăim, cu o căutare tenace a dreptăţii, cu împărtăşirea bunurilor noastre cu acela care este mai sărac, cu angajarea socială şi politică pentru a îmbunătăţi realitatea care ne înconjoară. Va putea să ni se pară puţin lucru, dar puţinul nostru va fi ca primele frunze care apar pe ramura smochinului, puţinul nostru va fi o anticipare a verii care este de acum aproape.
Preaiubiţilor, în această Zi Mondială a Săracilor îmi place să amintesc un avertisment al cardinalului Martini. El a spus că trebuie să fim atenţi să gândim că există mai întâi Biserica, deja solidă în ea însăşi, şi apoi săracii de care alegem să ne ocupăm. În realitate, devenim Biserică a lui Isus în măsura în care îi slujim pe săraci, pentru că numai aşa “Biserica «devine» ea însăşi, adică Biserica devine casă deschisă pentru toţi, loc al compasiunii lui Dumnezeu faţă de viaţa fiecărui om” (C.M. Martini, Città senza mura. Lettere e discorsi alla diocesi 1984, Bologna, 1985, 350).
Şi spun asta Bisericii, spun asta guvernelor, spun asta organizaţiilor internaţionale, spun asta fiecăruia şi tuturor: vă rog, să nu uităm de săraci.
Franciscus
Sursa: ercis.ro