Sanctitate, dragă soră,
Iubiţi fraţi în Cristos!
“Stăpânul veacurilor […], în vremurile de pe urmă, a început să reverse mai îmbelşugat asupra creştinilor despărţiţi între ei părerea de rău lăuntrică şi dorinţa de unire” (Decretul Unitatis redintegratio, 1). Îmi vine în minte ceea ce spunea marele Zizioulas, om al lui Dumnezeu; spunea el: “Eu ştiu data unirii, o ştiu”. Care este? “În ziua de după judecata finală.” Mai înainte nu va fi unire, dar între timp trebuie să mergem împreună, să ne rugăm împreună şi să lucrăm împreună. Asta este ceea ce facem acum. Sfântul Ioan Paul al II-lea l-a primit pe Sanctitatea Sa Mar Dinkha al IV-lea, cu ocazia primei întâlniri oficiale între un episcop de Roma şi un catholicos-patriarh al Bisericii Asiriene din Orient, în urmă cu patruzeci de ani, aşa cum tocmai aţi amintit Sanctitatea Voastră. Acele cuvinte erau luate din decretul despre ecumenism al Conciliului Vatican II, Unitatis redintegratio, a cărui a şaizecea aniversare Biserica Catolică o celebrează în această lună. Pas după pas, lent.
“Dorinţa de unitate”, la care face aluzie de mai multe ori decretul (cf. UR, 7), a fost cea care i-a determinat pe predecesorii noştri să se întâlnească. Această “desiderium unitatis“, conform expresiei frumoase a Sfântului Ioan Cassian (Collationes, 23, 5), este un har care a inspirat mişcarea ecumenică încă de la originile sale şi pe care trebuie să-l cultivăm constant. Trezită de Duhul Sfânt, nu este altceva decât dorinţa arzătoare a lui Cristos însuşi, exprimată în ajunul pătimirii sale, “ca toţi să fie una” (In 17,21).
Sanctitate, dragă frate, tot această “dorinţă de unitate” este cea care ne animă astăzi, în timp ce comemorăm a treizecea aniversare a Declaraţiei cristologice comune între Bisericile noastre, care a pus capăt la 1500 de ani de controverse doctrinale referitoare la Conciliul din Efes. Această istorică declaraţie a recunoscut legitimitatea şi exactitatea diferitelor exprimări ale credinţei noastre cristologice comune, aşa cum a fost formulată de Părinţi în Crezul niceean. Această abordare “hermeneutică” era făcută posibilă de un principiu fundamental afirmat de decretul conciliar, şi anume că aceeaşi credinţă, transmisă de apostoli, a fost exprimată în forme şi moduri diferite în funcţie de diferitele condiţii de viaţă (cf. Unitatis redintegratio, 14). Şi acesta a fost un principiu important.
Tocmai Declaraţia cristologică comună a fost cea care a anunţat instituirea unei Comisii mixte pentru dialogul teologic între Bisericile noastre, care a produs rezultate notabile, şi la nivel pastoral. Aş vrea să amintesc îndeosebi acordul din 2001 despre Anafora apostolilor Addai şi Mari, care a permis respectivilor credincioşi o anumită communicatio in sacris în circumstanţe determinate; şi în 2017 o Declaraţie comună despre “viaţa sacramentală”. Mai recent, în urmă cu doi ani, un document despre Imaginile Bisericii în tradiţiile siriacă şi latină a pus bazele pentru o înţelegere comună a constituţiei Bisericii.
Prin urmare, astăzi am ocazia de a vă mulţumi vouă tuturor, teologi membri ai Comisiei mixte, pentru angajarea voastră. De fapt, fără munca voastră, aceste acorduri doctrinale şi pastorale n-ar fi fost posibile. Mă bucur de publicarea unei cărţi comemorative, cu diferitele documente care marchează etapele drumului nostru spre comuniunea deplină, cu prefaţa comună a Sanctităţii Voastre şi a mea. De fapt, dialogul teologic este indispensabil în drumul nostru spre unitate, de vreme ce unitatea la care tânjim este unitate în credinţă, cu condiţia ca dialogul adevărului să nu fie niciodată despărţit de dialogul carităţii şi de dialogul vieţii: un dialog uman, total.
Acea unitate în credinţă este deja obţinută de sfinţii din Bisericile noastre. Ei sunt călăuzele noastre cele mai bune pe calea spre comuniunea deplină. Pentru aceasta, cu acordul Sanctităţii Voastre şi al patriarhului Bisericii caldeene, şi încurajat şi de recentul Sinod al Bisericii Catolice despre sinodalitate, care a amintit că exemplul sfinţilor din alte Biserici este “un dar pe care-l putem primi, inserând comemorarea lor în calendarul nostru liturgic” (Document final, nr. 122), sunt bucuros să anunţ că marele Isaac din Ninive, unul dintre Părinţii cei mai veneraţi din tradiţia siro-orientală, recunoscut ca un maestru şi un sfânt de toate tradiţiile, va fi introdus în Martirologiul Roman.
Fie ca prin mijlocirea Sfântului Isaac din Ninive, unită cu aceea a Sfintei Fecioare Maria, Mama lui Cristos, Mântuitorul nostru, creştinii din Orientul Mijlociu să poată da mereu mărturie lui Cristos Înviat în acele ţinuturi martirizate de război. Şi să continue să înflorească între Bisericile noastre, până în ziua binecuvântată în care vom putea să celebrăm împreună pe acelaşi altar şi să primim împărtăşirea din acelaşi Trup şi Sânge al Mântuitorului, “pentru ca lumea să creadă” (In 17,21)!
Mulţumesc, Sanctitate! Să continuăm să mergem împreună, să ne rugăm împreună şi să lucrăm împreună, şi să mergem înainte pe acest drum spre unitatea deplină. Şi vă mulţumesc vouă tuturor pentru această vizită. Să rămânem uniţi în rugăciunea reciprocă.
Şi acum vă invit să ne rugăm împreună rugăciunea pe care Domnul Isus ne-a învăţat-o, Tatăl nostru. Fiecare să o spună după propria tradiţie şi propria limbă, la jumătate de voce.
Franciscus
Sursa: ercis.ro