Pe cale cu Dumnezeu şi spre Dumnezeu
“Cu Dumnezeu nu suntem niciodată sosiţi, la Dumnezeu nu suntem niciodată sosiţi: suntem mereu pe cale, mereu rămânem în căutarea sa. Dar tocmai acest mers” spre el “oferă certitudinea îmbătătoare că el ne aşteaptă pentru a ne dărui mângâierea sa şi harul său”: asta scrie Papa Francisc în introducerea la cartea “Credinţa este o călătorie. Meditaţii pentru călători şi pelerini” (LEV 2024, 72 de pagini), antologie de texte alese ale pontifului gândită în vederea Jubileului. În continuare, textul integral al introducerii.
Când eram preot la Buenos Aires, şi acest obicei l-am menţinut şi ca episcop în oraşul meu de origine, îmi plăcea să merg pe jos în diferitele cartiere pentru a vizita confraţi preoţi, pentru a vizita o comunitate călugărească sau pentru a vorbi cu prietenii. Mersul face bine: ne pune în relaţie cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ne face să descoperim sunete, mirosuri, zgomote ale realităţii care ne înconjoară, în puţine cuvinte, ne apropie de viaţa celorlalţi.
A merge înseamnă a nu sta pe loc: a crede înseamnă a avea înăuntru o nelinişte care ne duce spre un “mai mult”, spre un pas în plus înainte, spre o înălţime la care să ajungem astăzi, ştiind că mâine drumul ne va duce mai în sus – sau mai în profunzime, în raportul nostru cu Dumnezeu, care este exact ca raportul cu iubitul sau iubita din viaţa noastră, sau între prieteni: niciodată terminat, niciodată sigur, niciodată satisfăcut, mereu în căutare, încă nu satisfăcător. Este imposibil a spune cu Dumnezeu: “S-a făcut, totul este în ordine, este suficient”.
Pentru acest motiv Jubileul din 2025, împreună cu dimensiunea esenţială a speranţei, trebuie să ne stimuleze la o tot mai mare conştiinţă a faptului că credinţa este o peregrinare şi că noi pe acest pământ suntem pelerini. Nu turişti nici hoinari: nu ne mutăm la întâmplare, vorbind în mod esenţial. Suntem pelerini. Pelerinul trăieşte drumul său urmând trei cuvinte-cheie: riscul, oboseala, destinaţia.
Riscul. Astăzi ne este greu să înţelegem ce însemna pentru creştinii de odinioară a face un pelerinaj, obişnuiţi cum suntem cu viteza şi comoditatea mutărilor noastre cu avionul sau cu trenul. Însă a porni la drum în urmă cu o mie de ani însemna a-şi asuma riscul de a nu se mai întoarce acasă din cauza multelor pericole care se puteau întâlni pe diferitele rute. Credinţa celui care alegea să pornească la drum era mai puternică de orice teamă: pelerinii de odinioară ne învaţă această încredere faţă de Dumnezeu care îi chema să pornească la drum spre mormântul apostolilor, spre Ţara Sfântă sau spre un sanctuar. Şi noi cerem Domnului să avem o mică porţiune din acea credinţă, să acceptăm riscul de a ne abandona voinţei sale, ştiind că este aceea a unui Tată bun care doreşte să încredinţeze fiilor săi numai ceea ce este oportun pentru ei.
Oboseala. A merge înseamnă efectiv a trudi. O ştiu bine mulţii pelerini care astăzi aglomerează din nou vechile căi de pelerinaj: mă gândesc la drumul spre Santiago de Compostela, la via Francigena, la diferitele Drumuri apărute în Italia care fac referinţă la unii sfinţi sau martori dintre cei mai cunoscuţi (Sfântul Francisc, Sfântul Toma, dar şi “don Tonino Bello”) graţie unei sinergii pozitive între instituţii publice şi entităţi religioase.
A merge comportă truda de a se trezi devreme, de a pregăti un rucsac cu esenţialul, a mânca ceva frugal. Şi apoi picioarele care dor, setea care devine înţepătoare, mai ales în zilele însorite de vară. Însă această oboseală este răsplătită de multele daruri pe care mergătorul le întâlneşte pe drum: frumuseţea creaţiei, dulceaţa artei, ospitalitatea oamenilor. Cel care face un pelerinaj pe jos – mulţi pot da mărturie despre asta – primeşte mult mai mult decât truda făcută: instaurează legături foarte frumoase cu persoane întâlnite în itinerarul său, trăieşte momente de tăcere autentică şi de interioritate rodnică pe care adesea viaţa frenetică din timpul nostru îl face imposibil, înţelege valoarea esenţialului faţă de licărirea faptului de a avea tot superfluul, dar de a duce lipsă de cele necesare.
Destinaţia. A merge ca pelerini înseamnă că avem un punct de sosire, că mutarea noastră are o direcţie, o destinaţie. A merge înseamnă a avea o destinaţie, nu a fi la voia întâmplării: cel care merge are o direcţie, nu umblă aiurea, ştie unde să meargă, nu pierde timp mergând în zigzag dintr-o parte în alta. De aceea am amintit de mai multe ori cât sunt de apropiate actul de a merge şi faptul de a fi credincioşi: cei care îl au pe Dumnezeu în inimă au primit darul unei stele polare spre care să tindă – iubirea pe care am primit-o de la Dumnezeu este motiv al iubirii pe care trebuie s-o oferim celorlalte persoane.
Dumnezeu este destinaţia noastră: dar nu putem ajunge la el aşa cum ajungem la un sanctuar sau la o bazilică. Şi de fapt, o ştie bine cel care a făcut pelerinaje pe jos, a ajunge în sfârşit la destinaţia suspinată – mă gândesc la catedrala din Chartres, de mult timp obiect al unei renaşteri la nivel de pelerinaje graţie iniţiativei, din în urmă cu un secol, a poetului Charles Péguy – nu înseamnă a ne simţi satisfăcuţi: sau mai bine zis, dacă în exterior se ştie bine că am ajuns, în interior suntem conştienţi că drumul nu s-a terminat. Pentru că Dumnezeu este chiar aşa: o ţintă care ne împinge mai departe, o destinaţie care ne cheamă în continuare să continuăm, pentru că este tot mai mare decât ideea pe care noi o avem despre el. Însuşi Dumnezeu ne-a explicat asta prin profetul Isaia: “Cât de înălţate sunt cerurile faţă de pământ, la fel de înălţate sunt căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre” (Is 55,9). Cu Dumnezeu nu suntem niciodată sosiţi, la Dumnezeu nu suntem niciodată sosiţi: suntem mereu pe cale, rămânem mereu în căutarea sa. Dar tocmai acest mers spre Dumnezeu ne oferă certitudinea îmbătătoare că el ne aşteaptă pentru a ne dărui mângâierea sa şi harul său.
(După L’Osservatore Romano, 6 noiembrie 2024)
sursa: ercis.ro
