Bună ziua, fraţilor şi surorilor!
Primind invitaţia părintelui general, părintele Arturo Sosa, sunt aici împreună cu voi, după ce s-a realizat unirea Institutului Biblic Pontifical şi a Institutului Oriental Pontifical cu Universitatea Pontificală Gregoriană, acum Collegium Maximum. Când mi-a fost propus proiectul de încorporare, l-am primit având încredere că nu era vorba despre o simplă restructurare administrativă, să spunem aşa, ci era ocazia unei recalificări a misiunii pe care episcopii de Roma în timp au continuat să o încredinţeze Societăţii lui Isus. Nu ar putea să meargă bine a continua în această direcţie dacă vă lăsaţi conduşi de un eficientism fără viziune, limitându-vă la fuziuni, suspendări şi închideri, neglijând în schimb ceea ce se întâmplă în lume şi în Biserică şi care cere un supliment de spiritualitate şi o regândire a toate în vederea misiunii pe care Domnul Isus ne-a încredinţat-o, pierzând carisma proprie a Societăţii lui Isus. Asta nu poate să meargă. Atunci când mergem preocupaţi numai de a nu ne împiedica ajungem să dăm cu capul de zid. Dar v-aţi pus întrebarea despre unde vă îndreptaţi şi pentru ce faceţi lucrurile pe care le realizaţi? Este necesar să ştim încotro mergem, fără să pierdem din vedere orizontul care uneşte drumurile fiecăruia asupra scopului actual şi ultim. Aşa cum într-o universitate viziunea şi conştiinţa scopului împiedică să spunem “coca-colizarea” cercetării şi a învăţământului care ar duce la “coca-colizarea” spirituală. Din păcate, sunt mulţi discipolii “coca-colei spirituale”!
Părintele spiritual când m-a invitat mi-a pus o întrebare. Care poate să fie rolul Universităţii Gregoriana în timpul nostru. Reflectând, am amintit un pasaj din acea scrisoare pe care o găsim în Oficiul lecturilor de la comemorarea Sfântului Francisc Xaveriu, pe care el a scris-o din Cochin în ianuarie 1544: “Sunt gânduri care m-au convins să vin aici”. Sfântul Francisc Xaveriu manifestă dorinţa de a merge în toate universităţile din timpul său ca “să strige acolo şi acolo ca un nebun şi să-i zgâlţâie pe cei care au mai multă ştiinţă decât caritate” ca să se simtă împinşi de a se face misionari din iubire faţă de fraţi, “spunând din adâncul inimii: Doamne, iată-mă, ce vrei să fac?”.
Nu vă preocupaţi, nu voi începe să strig, dar intenţia este aceeaşi, aceea de a vă aminti să fiţi misionari din iubire faţă de fraţi şi să fiţi disponibili la chemarea Domnului, şi totul (instrumente şi inspiraţie) să purificaţi în tensiunea spre Cristos. Misiunea este Domnul pe care o inspiră şi o susţine. Nu este vorba de a lua locul Său cu pretenţiile noastre care fac birocratic, prepotent, rigid şi fără căldură proiectul lui Dumnezeu, adesea suprapunând agende şi ambiţii la planurile Providenţei.
Acesta este un loc în care misiunea ar trebui să se exprime prin acţiunea formativă, dar punând acolo inima.
A forma înseamnă mai ales îngrijire a persoanei şi prin urmare acţiune discretă, preţioasă şi delicată de caritate. Altminteri, acţiunea formativă se transformă în intelectualism arid sau narcisism pervers, o adevărată concupiscenţă spirituală unde ceilalţi există numai ca spectatori care aplaudă, cutii de umplut cu egoul celui care predă.
Mi-au relatat o istorie interesantă, despre un profesor care într-o dimineaţă a găsit goală aula unde ţinea lecţiile sale. Era mereu aşa de concentrat, încât şi-a dat seama că nu era nimeni abia după ce a ajuns la catedră. Şi aula era foarte mare şi erau necesari mulţi paşi pentru a ajunge la ceea ce părea un “tron doctoral”. Când a avut claritatea golului, s-a determinat să iasă pentru a-l întreba pe omul de serviciu ce s-a întâmplat. Acel om, care a fost mereu în supunere, părea diferit, mai degajat… Când i-a indicat afişul care fusese lipit pe uşă după ce a intrat, era scris: “Aulă ocupată de Egoul nemăsurat. Niciun loc liber”. O glumă a studenţilor în anul ’68 din secolul trecut.
Când lipseşte inima, se vede… se vede.
În ultima enciclică, Dilexit nos, l-am amintit pe Stabroghin, unul din protagoniştii romanului lui Dostoievski, Demonii. Aveam nevoie să fixez în contrast, printr-un personaj negativ, claritatea că inima este locul de plecare şi de sosire al oricărei relaţii, cu Dumnezeu şi cu surorile şi fraţii. Relaţii cu toţi. O claritate exprimată în frumosul moto al Sfântului John Henry Newman, inspirat din textele Sfântului Francisc de Sales, “Cor ad cor loquitur” – inima vorbeşte inimii – care atât de mult îi plăcea lui Benedict al XVI-lea. Întorcându-mă la Stabroghin, a reluat în mână o carte de Romano Guardini, care îl prezintă ca întrupare a răului, deoarece caracteristica sa principală este că nu are inimă. Şi de aceea “nu poate întâlni intim pe nimeni şi nimeni nu-l întâlneşte pe el cu adevărat”. Aici, între voi, tocmai prin provenienţa profesorilor şi a studenţilor din multe părţi ale lumii, este preţios şi ceea ce adaugă Guardini: “Numai inima ştie să primească şi să dea o patrie”[1].
Originile acestei misiuni educative încă au ceva de spus comunităţii universitare de la Gregoriana, celor care predau, celor care învaţă, celor care colaborează în administraţie şi în servicii. De aceea trebuie să mergem la ceea ce secretarul Sfântului Ignaţiu a explicat cu privire la motivaţiile care l-au determinat pe Ignaţiu, după succesul Colegiului din Messina, să întemeieze Colegiul Roman. Şi este trist – îmi pare rău, îmi pare rău s-o spun – că s-a pierdut ocazia de a recupera acel titlu – “Colegiul Roman” – care ar fi permis să se conecteze cu intenţiile originare care încă sunt semnificative, dar sper să se mai poată face ceva. Aşa scria secretarul Sfântului Ignaţiu: “Pentru că tot binele creştinătăţii şi al întregii lumi depinde de buna formare a tineretului pentru care există mare necesitate de învăţători virtuoşi şi înţelepţi, Societatea şi-a asumat misiunea mai puţin frapantă, dar nu mai puţin importantă, a formării lui”. Era anul 1556, au trecut cinci ani de când un grup de cincisprezece studenţi iezuiţi s-a stabilit într-o casă modestă, nu departe de aici, unde acum este via Aracoeli. Pe uşa acelei case era o inscripţie: “Şcoală de gramatică, de umanitate şi doctrină creştină, gratis”. Părea inspirată din invitaţia profetului Isaia: “Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la apă, chiar şi cel care nu are argint” (Is 55,1). Suntem în timpul în care instruirea era un privilegiu, condiţie care încă nu s-a stins, şi care face actuale cuvintele lui don Lorenzo Milani despre şcoală “spital care îngrijeşte pe cei sănătoşi şi respinge pe cei bolnavi”. Dar pierzându-i pe săraci s-ar pierde şcoala[2].
Ce înseamnă astăzi acea inscripţie pe uşa casei modeste de la care provine Gregoriana? Este o invitaţie de a umaniza ştiinţele credinţei şi de a aprinde şi a reanima scânteia harului în uman, îngrijind transdisciplinaritatea în cercetare şi în învăţământ. O întrebare en passant: aplicaţi Evangelii Gaudium? Luaţi în considerare impactul Inteligenţei Artificiale asupra învăţământului şi asupra cercetării? Niciun algoritm nu va putea înlocui poezia, ironia şi iubirea, iar studenţii au nevoie să descopere forţa fanteziei, să vadă germinând inspiraţia, să ia contact cu propriile emoţii, şi să ştie să exprime propriile sentimente. În acest mod, se învaţă a fi ei înşişi, măsurându-se corp la corp cu marile gânduri, în funcţie de măsura capacităţii fiecăruia, fără scurtături care sustrag libertate deciziei, sting bucuria descoperirii şi privează de ocazia de a greşi. Din greşeli se învaţă. Adesea greşelile sunt cele care colorează personajele din romanele noastre formative. Întorcându-mă la inscripţia de pe uşa primului sediu al Colegiului Roman, este vorba mai ales de a actualiza acel “gratis” în relaţii, în metode şi în obiective. Gratuitatea este cea care îi face pe toţi slujitori fără stăpân, pe unii slujitori ai celorlalţi, toţi recunoscători ai demnităţii fiecăruia, niciunul exclus.
Gratuitatea este cea care ne deschide la surprizele lui Dumnezeu care este milostivire, eliberând libertatea de avidităţi. Gratuitatea este cea care îi face virtuoşi pe înţelepţi şi pe maeştri. Gratuitatea este cea care educă fără a manipula şi a lega de sine, care se complace în creştere şi care promovează imaginaţia. Gratuitatea este cea care revelează faptul de a fi al Misterului lui Dumnezeu iubire, acest Dumnezeu iubire care este apropiere, compasiune, duioşie care face primul pas mereu, primul pas spre toţi, niciunul exclus, într-o lume care pare să fi pierdut inima. Şi pentru aceasta este de folos o universitate care să aibă mirosul de carne şi de popor, care să nu calce în picioare diferenţele având iluzia unei unităţi care este numai omogenitate, care nu se teme de contaminarea virtuoasă şi de fantezia care reanimă ceea ce este muribund.
Aici, fraţilor şi surorilor, suntem la Roma, unde se trăieşte o continuă meditaţie asupra a ceea ce trece şi a ceea ce durează, aşa cum este exprimat de poezia lui Francesco de Quevedo, autor spaniol din secolul al XVII-lea:
Citez:
Cauţi Roma la Roma, o, pelerinule!
şi chiar în Roma nu găseşti Roma:
cadavre sunt zidurile pe care le arătai
Şi, şlefuite de ani, medaliile
apar mai mult ca ruine de bătălii
timpului decât ca onoare latină.
Numai Tibrul a rămas, al cărui curent,
dacă odinioară l-a udat ca oraş, astăzi
îl plânge cu sunet funebru dureros.
O, Roma! În măreţia ta, în frumuseţea ta aparentă,
s-a volatilizat ceea ce era ferm, şi numai
ceea ce fuge rămâne şi durează.
Aceste versuri ne fac să ne gândim: uneori construim monumente sperând să supravieţuim nouă înşine, lăsând semne implantate în pământ pe care le credem nemuritoare.
Şi Roma este maestră: din ceea ce credeau invincibil rămân numai ruine în timp ce tot ceea ce este destinat să curgă, să treacă – fluviul – este tocmai ceea ce a învins timpul. Încă o dată ca întotdeauna logica evangheliei arată adevărul său: pentru a câştiga trebuie pierdut[3]. Ce suntem dispuşi să pierdem în faţa provocărilor care ne înfruntă? Lumea este în flăcări, nebunia războiului acoperă cu umbra morţii orice speranţă. Ce putem face? Ce putem spera? Promisiunea de mântuire este rănită. Acest cuvânt mântuire – nu poate să fie ostatic al celor care alimentează iluzii declinându-l cu victorii însângerate în timp ce cuvintele noastre par golite de încrederea în Domnul care mântuieşte, de evanghelia sa care ne şopteşte cuvinte şi ne arată gesturi care într-adevăr răscumpără. Isus a trecut prin lume revelând blândeţea lui Dumnezeu. Gândurile noastre îl imită sau îl folosesc, mă întreb, pentru a masca mondenitatea care l-a condamnat pe nedrept şi la ucis? Să dezarmăm cuvintele noastre! Cuvinte, mituri, vă rog! Avem nevoie să recuperăm calea unei teologii întrupate care să învie speranţa, a unei filozofii care să ştie să anime dorinţa de a atinge marginea mantiei lui Isus, de a ne arăta la limita misterului. Avem nevoie de o exegeză care să deschidă privirea inimii, care să ştie să onoreze cuvântul care creşte în orice timp cu viaţa celui care îl citeşte în credinţă. Avem nevoie de studiul tradiţiilor orientale, capabil să trezească schimbul de daruri între diferitele tradiţii şi să arate posibilitatea compunerii diferenţelor.
În această universitate ar trebui să se genereze înţelepciuni care nu se pot naşte din idei abstracte concepute numai la măsuţă dar care să privească şi să simtă travaliile istoriei concrete, care să aibă originile lor în contactul cu viaţa popoarelor şi cu simbolurile culturilor, în ascultarea întrebărilor ascunse şi a strigătului care se înalţă din carnea suferindă a celor săraci.
Şi trebuie să atingem această carne, să avem curajul de a merge în noroi şi de a ne murdări mâinile. Universitatea, dacă vrea să fie un loc şi un instrument al misiunii Bisericii, trebuie să elaboreze ştiinţe generate de Dumnezeu, încercate în dialogul cu omenirea, abandonând abordare acelui “noi şi ceilalţi”. Timp de atâtea secole ştiinţele sacre au privit pe toţi de sus în jos. În acest mod am făcut multe greşeli! Acum este timpul de a fi toţi umili, de a recunoaşte că nu ştim, de a avea nevoie de ceilalţi, în special de cei care nu gândesc ca mine. Aceasta este o lume complexă şi cercetarea cere aportul tuturor. Nimeni nu poate pretinde că este suficient singur, fie că este vorba de persoane cu competenţe calificate fie de viziune despre lume. Nicio gândire singură nu poate fi răspunsul perfect la probleme care se înfruntă la un nivel diferit. Mai puţine catedre, mai multe mese fără ierarhii, unul alături de celălalt, toţi cerşetori de cunoaştere, atingând rănile istoriei. Conform acestui stil, evanghelia va putea să convertească inima şi să răspundă la întrebările vieţii.
Şi pentru a face asta, surorilor şi fraţilor, este necesar să se transforme spaţiul academic într-o casă a inimii. Îngrijirea relaţiilor are nevoie de inima care dialoghează. Inima uneşte fragmentele şi cu inima celorlalţi se construieşte o punte unde să se întâlnească. Inima este necesară Universităţii care este loc de cercetare pentru o cultură a întâlnirii şi nu a rebutării. Este un loc de dialog între trecut şi prezent, între tradiţie şi viaţă, între istorie şi istorii. Aş vrea să amintesc scena din Iliada în care Hector, înainte de a-l înfrunta pe Ahile, o vizitează pe soţia Andromaca şi pe fiul Astyanax. Văzându-l în armura şi coif, Astyanax se înspăimântă şi începe să strige. Hector îşi scoate coiful şi îl lasă pe pământ, îl ia pe fiu în braţe şi îl ridică până la înălţimea sa. Numai atunci îi vorbeşte[4]. În această scenă frumoasă putem vedea paşii care preced dialogul: a depune armele, a-l pune pe celălalt pe acelaşi plan pentru a-l privi în ochi. A se dezarma, a dezarma gândurile, a dezarma cuvintele, a dezarma privirile şi apoi a fi la aceeaşi înălţime pentru a se privi în ochi. Nu există un dialog de sus în jos, nu există. Numai astfel învăţământul devine un act de milostivire, a cărei caracteristică Shakespeare o descrie în mod aşa de frumos: “Natura milostivirii este că nu este forţată, ea se revarsă ca ploaia dulce din cer şi produce o dublă fericire, fericirea celui care dă şi a celui care primeşte”[5]: fie profesorul, fie studenta, fie studentul. Se aşteaptă în acest mod ca ambii să poată învăţa. Şi acest dialog purtat în relaţia cu tradiţia şi istoria va trebui să fie compătimitor faţă de prezent – câte răni aşteaptă îngrijire! – dar respectuos faţă de trecut, compătimitor în ziua de astăzi şi respectuos faţă de “ziua de ieri”. Există şi o altă imagine, foarte frumoasă, luată şi ea din războiul din Troia, de data aceasta relatată de Eneida. Războiul a arătat stilul său tragic şi Enea, în timp ce totul pare pierdut, face două lucruri. Pentru a-l salva din incendiul din Troia îl ia pe umeri pe tatăl Anchises, bătrân paralizat, care a încercat să-l convingă pe fiu să-l lase fără a lua asupra sa greutatea sa care i-ar fi încetinit fuga. Al doilea lucru este să-l protejeze pe fiul Ascanius prins de mâna sa dreaptă[6]. Şi astfel merge înainte, acel vestit “sublato patre montem petivi” (versul exact din Eneida este: “Cessi, et sublato montem genitore petivi” adică: “M-am resemnat şi, ridicându-l pe tatăl, m-am îndreptat spre munţi”). Aşa trebuie să mergem înainte.
Nu ştiu câţi dintre voi au văzut statuia lui Bernini la Galleria Borghese care reia această scenă. Mergeţi s-o vedeţi, acolo veţi găsi o relatare sculptată în marmură, dar veţi descoperi şi misiunea voastră: să purtaţi pe umerii voştri istoria de credinţă, de înţelepciune, de suferinţă, suferinţă din toate timpurile. Să mergeţi în prezentul în flăcări care are nevoie de ajutorul vostru şi ţinând de mână viitorul: împreună, trecut, prezent şi viitor.
Întrebarea care mi-a fost adresată aşa cum am amintit înainte este care poate să fie rolul Universităţii Gregoriana astăzi, dar pentru a continua să răspund este nevoie să vă ajut să faceţi o examinare a conştiinţei. Această misiune mai reuşeşte să traducă această carismă a Societăţii? Reuşeşte să exprime şi să dea concreteţe harului întemeietor? Nu se poate privi în spate la ceea ce ne-a generat, considerându-l ca un Anchises paralizat de abandonat cu scuza că prezentul nostru şi viitorul nu pot să poarte greutatea lui. Rădăcinile ne conduc, nu se taie.
Acel har fundamental are un nume: Ignaţiu de Loyola şi o formulare concretă în Exerciţiile spirituale şi în Constituţiile Societăţii lui Isus. În istoria Societăţii harul întemeietor s-a transformat de fiecare dată în experienţă intelectuală: a compune voinţa lui Dumnezeu, care acţionează şi conduce omenirea în mod misterios, cu alegeri de generaţii de femei şi bărbaţi în mişcare. Îmi vine în minte acea anecdotă, când părintele Ledóchowski a voit să facă foarte clară spiritualitatea Societăţii şi a publicat epitomele: totul clar, chiar şi ora prânzului… Totul clar. Era foarte prieten al abatelui benedictin şi i-a trimis lui primul număr, iar el a răspuns: “Părinte Ledóchowski, dumneavoastră cu asta aţi ucis Societatea”. Pentru că o oprise. Şi Societatea este înainte, merge înainte cu discernământul.
Pe fundal este instantaneitatea între Creator şi creatura sa. În a 15-a adnotare se cere celui care propune Exerciţiile să rămână în echilibru, aşa încât “Creatorul să acţioneze direct cu creatura, iar creatura cu Creatorul şi Domnul său”. Actualizat în rolul profesorului, cred că este clar că misiunea voastră este să favorizaţi ca obiectiv unic, prin studiu, relaţia cu Domnul, nu să înlocuiţi.
Mai există primatul slujirii drept criteriu care permite să corectăm ceea ce facem. Pentru a-l sluji pe Dumnezeu în lucrurile pe care le facem trebuie să conducem totul la scopul pentru care am fost creaţi (cf. ES 23). Este necesar să discernem pentru a purifica intenţiile, pentru a evalua oportunitatea mijloacelor. Mai clar: această unificare răspunde la harul său fondator? Mă întreb: cel care conduce şi cel care colaborează este în sintonie cu harul său întemeietor sau se slujeşte pe sine însuşi?
În sfârşit, a simţi cu Biserica care cere să punem deoparte orice judecată proprie şi să fim dispuşi şi gata să ascultăm în toate de Sfânta Maică Biserică (cf. ES 353), un punct care ar putea include problema libertăţii intelectuale şi limita cercetării.
Amintesc şi comentariul la aceste reguli al părintelui Kolvenbach. Este în Congregaţia procuratorilor din ’87. El preciza că “orice creativitate, orice mişcare spirituală, orice iniţiativă profetică şi carismatică se dezorientează, se dispersează şi se epuizează dacă nu este integrată în scopul unei slujiri mai mari, adică dincolo de planurile noastre lumeşti, dincolo de ambiţiile şi pretenţiile noastre eficientiste. Asta chiar dacă ne punem eticheta pontificală”.
Apoi este foarte delicată realizarea regulii de a simţi cu Biserica ce generează tensiune şi conflicte, şi unde este dificil de a stabili graniţe între credinţă şi raţiune, între ascultare şi libertate, între iubire şi spirit critic, între responsabilitate personală şi ascultare eclezială. Fiecare epocă are măsurile sale un pic mai puţin sau mai mult încoace, un pic mai puţin sau mai mult încolo. Preciza Kolvenbach: “Nu putem despărţi ceea ce Domnul a unit în misterul lui Cristos şi al Bisericii sale”. Misterul nu este măsurabil, iar unirea cu el cere un discernământ constant. Discernământ constant. Pe cale, mereu. Un discernământ onest, profund, căutând ceea ce uneşte şi neacţionând niciodată pentru ceea ce ne desparte de iubirea lui Cristos şi de unitatea simţirii cu Biserica, pe care nu trebuie s-o limităm numai la cuvintele doctrinei, agăţându-ne de norme. Modul în care folosim doctrina nu de puţine ori o reduce să fie fără timp, prizonieră într-un muzeu, în timp ce ea merge, este vie, exprimă comuniunea de credinţă cu acela care îşi inspiră viaţa din evanghelie. Generaţie după generaţie, toţi în aşteptare ca să se realizeze Împărăţia lui Dumnezeu. Şi Kolvenbach adăuga: “În orice caz atitudinea noastră ar trebui să fie aceasta: să experimentăm durerea conflictului, participând în acest mod la procesul care să conducă la o comuniune mai deplină pentru a realiza rugăciunea lui Isus: «ca toţi să fie una aşa cum noi una suntem» (In 17,22)”. Durerea conflictului şi rugăciunea. Îmi vine în minte rămasul-bun al părintelui Arrupe, când a mers să-i viziteze pe cei care îi primeau pe cei debarcaţi, pe sclavi… şi ce spune? “Lucraţi, pentru a integra pe aceşti oameni care sunt în afara sistemului, care fug de atâtea ori din culturile lor. Dar, vă rog, nu lăsaţi rugăciunea”. Acesta este ultimul lucru pe care l-a spus Arrupe înainte de a lua avionul.
Cred ca aceste reguli de discernământ să ajute ca să răspund la întrebarea despre misiunea Gregorianei, şi pot să se rezume într-un cuvânt: diaconie. Diaconie a culturii în slujba recompunerii continue a fragmentelor din orice schimbare de epocă. Diaconie realizată nu evitând truda conceptului întrupat, truda conceptului care caută sintonia cu spiritul, căutarea comuniunii după conflicte: conflicte interioare şi exterioare.
Să aveţi pentru aceasta ambiţia gândirii care construieşte punţi, care dialoghează cu gândirile diferite, care tinde la profunzimea misterului. Pe mine mă ajută mult în asta figura labirintului. Din labirint se poate ieşi numai pe deasupra, de sus. Şi niciodată nu putem ieşi singuri. Acum să punem pagina din Matei (cf. Mt 25,31-46) în faţa învăţământului, care rezumă toată căutarea de înţelepciune între culturi, care odinioară a declinat în mod asemănător, şi care a fost rezumată astfel: “Cultura este ceea ce rămâne după ce s-au uitat lucrurile învăţate”. Şi această cultură care rămâne este iubirea.
Universitatea este un loc de dialog. Să încercăm să ne imaginăm doi studenţi care ajung fiecare cu o carte, pe care apoi o schimbă între ei. Fiecare se va întoarce acasă cu o singură carte, dar dacă aceşti studenţi schimbă între ei o reflecţie sau o idee, atunci când pleacă, fiecare va duce acasă o reflecţie sau o idee în plus. Dar nu este numai cantitatea: fiecare va fi dator faţă de celălalt, fiecare va fi parte din celălalt.
În această perioadă mă întăreşte, îmi face bine să citesc învăţătura Sfântului Vasile despre Duhul Sfânt, despre modul în care însoţeşte Biserica, totul porneşte de la el. Este promisiunea lui Isus care se realizează în timp. Duhul Sfânt este compozitorul armonios al istoriei mântuirii, El este armonia. Ca şi Biserica, tot aşa universitatea trebuie să fie o armonie de voci, realizată în Duhul Sfânt[7]. Fiecare persoană are propria particularitate, dar acesta particularităţi trebuie inserate în simfonia Bisericii şi în operele sale şi simfonia corectă poate s-o facă numai Duhul şi o face numai Duhul. Nouă ne este dat să n-o stricăm şi s-o facem să răsune. Pentru fiecare misiune este nevoie de slujitori acordaţi cu Duhul Sfânt şi capabili să facă muzică împreună, cea divină care caută carnea, aşa cum partitura caută instrumentul. Asta înseamnă sinodalitate. O universitate care îşi desfăşoară misiunea sa cu un mandat eclezial trebuie să se asigure că mărturiseşte şi formează la acest stil. Adesea prevalează stiluri tiranice care nu ascultă, care nu dialoghează având prezumţia că numai propria gândire este cea corectă şi uneori nu există gândire ci numai ideologie. Fiţi atenţi, vă rog, atunci când se alunecă de la o gândire spre ideologie. Întrebaţi-vă dacă selectarea profesorilor, oferta programelor de studiu, alegerea decanilor, conducătorilor, directorilor, şi mai ales cea a celor mai înalte autorităţi academice, răspunde efectiv la această calitate, care să mai justifice încredinţarea acestei universităţi de către episcopul de Roma Societăţii lui Isus. Pentru Sfântul Ignaţiu, potenţialul apostolatului intelectual şi al caselor de formare înaltă era foarte clar. Totuşi există numeroase elemente critice care reies dintr-o analiză onestă a rezultatelor care ne-ar putea face să ne îndoim de capacitatea de a răspândi şi a înmulţi credinţa care tinde să se traducă în cultură care este ceea ce intenţiona Sfântul Ignaţiu, insistând asupra misiunii formative.
Adesea am văzut studenţi din centre de formare ale Societăţii dobândind o anumită excelenţă academică, ştiinţifică precum şi tehnică, şi totuşi nu păreau că i-au asimilat spiritul. Adesea ne-am mâhnit de faptul că unii foşti studenţi, după ce au ajuns la niveluri înalte de conducere, s-au revelat diferiţi de ceea ce propunea proiectul formativ. Şi în această privinţă este necesară o reflecţie cu o autocritică sinceră. Aşa cum v-am spus de la început, acum cu cuvintele Sfântului Ignaţiu vă îndemn să vă întrebaţi: “Unde merg şi cu ce scop?” (ES 206). Şi mai ales: “Unde merg şi în faţa cui?” (ES 131). Fixaţi bine aceste întrebări care folosesc pentru a discerne intenţiile voastre şi eventual a le purifica pentru a clarifica direcţia voastră, amintindu-vă ceea ce caracterizează această Universitate şi care ar putea ajuta să se revadă misiunea din toate locurile de formare ale Societăţii.
Ceea ce distinge Gregoriana este sub ochii voştri. În stema Universităţii pe care trebuie s-o ţineţi unită cu inscripţia de pe uşa acelei case umile de la care proveniţi drept Colegiu Roman. Dacă sunteţi atenţi la acea stemă, oferă un titlu care intenţionează să rezume carisma acestei Universităţi: religioni et bonis artibus. Aşa cum era tipic în titlurile baroce, din titlu reiese o problemă sau dilemă a cărei soluţionare este în tensiune între cele două elemente. Religioni et bonis artibus. Găsim aici în acelaşi timp un orizont de înţelegere şi o întrebare de aprofundat. Se evocă de fapt ceea ce spune Ignaţiu în Constituţii cu privire la mijloace, acelea care unesc instrumentul cu Dumnezeu (exprimate în titlu de cuvântul “religio”) şi cele care îl pun la dispoziţia oamenilor (exprimate ca artă). În acest caz mă adresez vouă care aveţi conducerea şi conduceţi misiunea prin această Universitate în faţa lui Dumnezeu şi a studenţilor: pentru ce faceţi lucrurile pe care le faceţi şi pentru cine faceţi asta? Sfântul Ignaţiu subliniază apoi o ierarhie a acestor mijloace: “Mijloacele care unesc instrumentul cu Dumnezeu şi îl dispun să fie bine condus de mâna sa divină sunt mai eficace decât cele care îl dispun spre oameni… pentru că cele interioare sunt cele care dau eficacitate celor exterioare pentru scopul la care se vrea să se ajungă” (Constituţii X, 813). Şi în Evanghelie găsim o întrebare care pune nelinişte pentru orice proiect: “Unde este comoara ta”, “Acolo va fi şi inima ta” (Mt 6,21).
În Exerciţii Sfântul Ignaţiu reia tema primatului spiritual pe care nu trebuie să-l gândim în mod descarnat, invitându-ne în mod repetat să “cerem cunoaştere intimă a Domnului care pentru mine s-a făcut om, pentru ca să-l iubesc şi să-l urmez mai mult” (ES 104, 113, 130 etc.) în lucrurile pe care le fac eu. De fapt Ignaţiu nu uită acel “propter nos” şi acel “propter nostram salutem” din Crez – pentru noi şi pentru a noastră mântuire – unde mântuirea universală devine concretă şi existenţială în acest “pentru noi”, “pentru mine”. Nu este vorba de o abstracţie ci de concretul unei realităţi pe care o experimentă, o viaţă mântuită în care pe mine şi pe noi nu se vor putea separa ştiind că nu totul este mântuire. Cum ar putea să existe mântuire dacă ceea ce ne conduce este numai dorinţa de putere? Temă foarte prezentă în problemele de conducere. Şi la sfârşit Ignaţiu ne învaţă că totul trebuie să se exprime ca rugăciune cerere insistentă, adică har de cerut, nu ca rod al unui efort uman. Şi câtă tristeţe când se vede că se pune încredere mai ales în mijloacele umane şi se încredinţează orice lucru astăzi managerului care este la rând. Şi vouă care sunteţi prezenţi aici, cum merge raportul vostru cu Domnul? Cum merge rugăciunea ta? Este cu adevărat formală sau nu există? Cum este, unde este inima ta? Universitatea trebuie să fie casa inimii, v-am spus asta: după cum inima este, ne învaţă Guillaume de Saint-Thierry, “o forţă a sufletului care îl conduce ca printr-o greutate naturală la locul şi la scopul care îi este propriu”[8].
Şi pentru a încheia, mă întorc la Sfântul Francisc Xaveriu şi la dorinţa sa de a merge în toate Universităţile pentru “a-i scutura pe cei care au mai multă ştiinţă decât caritate” pentru ca să se simtă stimulaţi să devină misionari din iubire faţă de fraţi. Vă amintesc asta: atunci ca şi astăzi, conform carismei ignaţiene, cultura este o misiune de iubire. Aş vrea să vă las acest bold de verificare interioară şi a mijloacelor. Şi un alt lucru adaug, nu uitaţi simţul umorului, o femeie, un bărbat care nu are simţul umorului nu este uman. Vă rog, rugaţi-vă acea frumoasă rugăciune a sfântul Thomas Moore: “Dă-mi, Doamne, o bună digestie şi ceva de digerat”. Căutaţi-o, rugaţi-vă cu ea. Vă mărturisesc un lucru, eu de peste 40 de ani o spun în fiecare zi şi îmi face bine, îmi face bine! A nu pierde simţul umorului.
Şi acum, înainte de a încheia vă încredinţez o ultimă adnotare a Sfântului Ignaţiu, a doua în Exerciţii, gândindu-mă îndeosebi la voi, studente şi studenţi: “Nu ştiinţa multă potoleşte sufletul meu ci simţirea şi gustarea lucrurilor”. O evaluare onestă a experienţei formative se bazează pe faptul de a fi introduşi şi ajutaţi să continuăm singuri în profunzime evitând labirinturile intelectualiste şi acumularea de noţiuni şi cultivând gustul ironiei. Evitând labirinturile intelectualiste, din care nu putem ieşi singuri, şi acumularea de noţiuni, cultivând gustul ironiei. Şi pe acest drum vă urez să puteţi gusta misterul. Mulţumesc.
Franciscus
Note:
[1] R. Guardini, Il mondo religioso di Dostoevskij, Brescia 1980, 236.
[2] Cf. L. Milani, Lettera a una professoressa.
[3] Cf. Mt 10,39; 16,25; Mc 8,35; Lc 9,24; 17,33; In 12,25.
[4] Cf. Iliada, VI 394-502.
[5] William Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, actul IV, scena I.
[6] Cf. Eneida II, 707-729.
[7] Cf. Vasile, Omilii despre Psalmi, 29,1; Despre Duhul Sfânt, XVI, 38.
[8] Guillaume de Saint-Thierry, De natura et dignitate amoris, 1: PL 184, 379.
sursa: ercis.ro
