Între cultură şi rezistenţe la reînnoire
“Femei şi bărbaţi: problemă de culturi” este titlul micului volum cu subtitlul “Pentru o Biserică a lui noi”, semnat de teologele Linda Pocher, Regina da Costa Pedro şi Stella Morra (Edizioni Paoline, Milano, 2024, 80 de pagini). Născut din a treia întâlnire pe care Consiliul de cardinali l-a dedicat în aprilie rolului femeilor în Biserică, volumul este îmbogăţit de prefaţa Papei Francisc. Publicăm în continuare textul prefeţei.
“Orice reînnoire a Bisericii – afirmă Conciliul Vatican II- constă într-o fidelitate mai mare faţă de vocaţia sa” (Unitatis redintegratio, 6). Biserica este chemată la această reformă continuă, pentru că este comunitate de bărbaţi şi femei conştienţi că sunt păcătoşi mântuiţi, care au nevoie mereu de iertare şi de convertire. La această conştiinţă, care îi însoţeşte dintotdeauna pe credincioşi, se adaugă în timpul nostru conştientizarea că procesul de convertire a persoanelor şi a instituţiilor are loc mereu în cadrul unei culturi, care în unele privinţe poate favoriza, în altele poate împiedica reforma personală şi eclezială.
Şi drumul sinodal este un drum de reformă care, ca orice drum de convertire, poate întâlni obstacole externe şi rezistenţe interne. Primii discipoli ai lui Isus, mergând împreună pe străzile din Palestina, au trăit această experienţă: s-au ciocnit împreună cu el cu opoziţia celor puternici din timpul lor şi s-au măsurat, la şcoala exigentă a Învăţătorului, cu forţele respingătoare pe care le purtau în inimă.
Când o femeie, în casa lui Simon, spală picioarele lui Isus cu lacrimile sale şi le şterge cu părul ei, obiceiul, consolidat din punct de vedere cultural, de a considera rău femei “ca aceea” joacă un rol fundamental (cf. Lc 7,36-50). Însă când, în apropierea Paştelui, o altă femeie unge capul Domnului, o anumită invidie se adaugă la descumpănire (cf. Mc 14,3-11 şi paralele). Femeia a făcut un gest liturgic – l-a uns pe alesul lui Dumnezeu – care ar fi revenit unui profet sau unui preot. Iată că învăţătura Învăţătorului despre pomană, care aparţinea culturii comunităţii sale, este utilizată împotriva femeii, pentru a opune rezistenţă noului care prin ea îşi croieşte drum. De fapt, gestul femeii este profeţie a învierii, semn al venirii celui care face noi toate lucrurile.
Nu este uşor de recunoscut propriile rezistenţe în faţa evangheliei, pentru că în ele ideile, chiar şi cele care par bune, se împletesc cu emoţiile şi cu obiceiurile. Este necesar să creştem în capacitatea de a asculta cu răbdare propria inimă, de a privi cu ochii Domnului propriile obiceiuri şi convingeri şi de a dedica timp contemplării modului de a acţiona, de a vorbi şi de a simţi al lui Isus. Mai ales atunci când este vorba de rezistenţe culturale, deoarece cultura este rădăcina misterioasă care ne leagă de pământ, de familie, de tradiţia religioasă din care ne-am născut. Este important să învăţăm să discernem, ca pescarul din parabolă, în acest mare năvod, peştii buni şi peştii răi (cf. Mt 13,47-48).
La nivel instituţional, rezistenţele la schimbare pot să asume forma de adevărate strategii care uneori sunt puse în practică pentru a bloca reforma: a amâna deciziile pentru un viitor nedefinit; a răspunde la cereri cu tăcerea, adică a nu răspunde; a se refugia în spatele unei false nevoi de a discuta şi a investiga fără sfârşit; a înmulţi birocraţia; a elimina în diferite moduri persoanele care deranjează sau a le obosi în aşa fel încât să fie determinate să renunţe la cererile lor.
Semnul că o comunitate a făcut un discernământ bun este mângâierea. Atât timp cât nu este mângâiere în comunitatea eclezială, discernământul nu este făcut: probabil că este vorba de a asculta mai în profunzime şi fără a judeca; probabil că este vorba de a ajunge la o decizie mai definită, chiar dacă ad experimentum; cu siguranţă, este vorba de a fi mai atenţi la rezistenţe, de a le numi şi de a le da cuvântul.
Sunt recunoscător teologelor care mi-au permis mie şi cardinalilor din Consiliul meu de cardinali să medităm asupra acestei teme şi să analizăm mai mult legătura dintre cultură şi evanghelie, dintre cultură şi rezistenţe la reînnoire, şi sunt bucuros că, prin acest volum, reflecţia lor poate să fie răspândită şi făcută disponibilă comunităţilor ecleziale.
În apropierea Rusaliilor, invoc cu credinţă pe Duhul ca să ne fie lumină şi călăuză în drumul sinodal pe care îl parcurgem împreună.
Franciscus
(După L’Osservatore Romano, 9 octombrie 2024)
#ercis.ro
